logo
La un pas de laurii jubileului identităţii sale
Adrian POPESCU
533 vizualizari
La un pas de laurii jubileului identităţii sale

Acum când se află în faţa unui frumos jubileu, prof. univ. dr. Ilie Moise a avut amabilitatea de a ne împărtăşi, ceva din ce susţine domnia că este plămada "a tot ce am mai bun şi mai frumos din stuctura fiinţei mele, în lumea satului...". Ceasul cu pendul din incinta casei aşteaptă să bată -cu bună vestire- trecerea pragului celor 70 de ani. De facto, anunţă TIMPUL deplinei întregiri/trinităţi spirituale. Bătăile acestui pendul (n.n. salvat odinioară "din magazia de lemne a Şcolii Generale din Ludoş") par a reuni amintiri din copilărie şi din tinereţe, toate aflate într-o logodnă cu prezentul. Rezonanţa ticăitului acestui ceas de modă veche străpunge o cale nevăzută, chiar neauzită… căutând să decripteze clipe încă nevremuite.
Pe acest fundal glosa noastră (n.n. reporter-interlocutor) prinde rădăcini. Totul porneşte de la o poză dragă celui care şi-a adus tot prinosul muncii sale introspective Institutului de Cercetări Socio-Umane Sibiu. Este o poză ce poartă în patina vremii chipul blând al unei femei îmbrăcate "în straie rumâneşti", ţinând protector în braţe un ghemotoc de prunc. Gazda noastră este copleşită de o emoţie neafişată (n.n. parcă şi acum simte căldura acelei îmbrăţisări de neuitat). În vreme ce ne "vorobeşte" de ţinuturile/orizonturile cercetărilor sale ţine mâna stângă flexată pe mâna dreaptă; aceasta este întinsă unor rigid şi cumva atipic lângă corp. Văzând această poziţie mi-am adus aminte de bunica mea, care avea cam aceeaşi gestică corporală atunci când se afla la sfat şi poveţe, în prispa porţii bătrâneşti. Mă uit la ochii cercetătorului, iar retina lui mângâie chipurile din fotografie căci acolo este imortalizat chiar el - pe vremea prunciei, alături de a lui mamă dragă… "în vremurile cătăniei tatălui meu". Şi uite aşa fuiorul amintirilor derulează şiruri de mărgărite.
Numele de familie / Moise (n.n. care pare a fi o corolă simbolică) alături de prenume / Ilie (n.n. şi acesta desprins din pagini de scriptură) au fost înnobilate an de an, de hărăzitul şi vrednicul lor posesor. În speţa de faţă, dacă punem la socoteală că acelaşi prolific cercetător provine dintr-o familie de zidari/constructori, putem afirma fără să greşim că nimic nu pare a fi în afara sorţii, ordinii şi a voinţei divine. În felul lui Ilie Moise este chiar un constructor, un zidar, dar de tezaure regăsite şi reaşezate / repostate la temelia etnografiei locale şi implicit a celei naţionale. Da… Ilie Moise este un ”zidar liber”, care ţine minte fiecare colţişor din Guruieţul Bisericii, fiecare cadru din Podul Ţiganilor, ori de pe Valea Bărcului. Dacă eşti însetat de cultura populară ai unica şansa să ajungi la izvoarele ei căci Ilie Moise îşi oferă, cu generozitate, sursele culturii tradiţionale pornind de la Cut la Valea Hârtibaciului, de la Crişuri până la Valea Timocului, şi nu numai. Este evident că distinsul interlocutor este "căsător" (n.n. în sensul de a face casă bună) cu folclorul, cu ancestralul.
Nu este de mirare căci la 10 ani scria poezii inspirate de viersul dospit în aura rurală. Ulterior, în anii de liceu, cutreieră coclaurile uitate de lume, pentru a recupera urmele ”lumii vegetale”, o lume care se identifică cu propria lui fiinţă lutoasă şi nelutoasă. Aşa se face că însemnări nepreţuite sunt aşternute într-un caiet martor păstrat încă din 1964. "În acel caiet şi-au găsit loc şi cele 80 de doine şi balade pe care mi le-a cântat într-o singură zi bunica", se confesează profesorul. Mai mult, ca un semn de ataşament faţă de localitatea natală Ilie Moise dedică lucrarea de licenţă - din studenţie - folclorului cutean. De atunci şi până acum profesorul-cercetător a publicat zeci de materiale dar şi numeroase volume ştiinţifice, apărute sub îngrijirea unor reputate reviste şi edituri de profil. Credo-ul misionarului etnolog a fost clădit pe tezaurul civilizaţiei multiculturale, pornind de la ulcioare până la mobilier vechi. Ilie Moise aidoma lui Pygmalion este îndrăgostit de propria ”creaţie”, doar că în cazul cercetătorului nostru este vorba de propria colecţie etnografică, care cuprinde nenumărate piese rare - fiecare având o poveste aparte, şi -metaforic vorbind- o închinăciune aparte. În acest lăcaş, păstrătoriu de cultură, şi-au regăsit rostul şi rostuirea, dar şi blânda coabitare un iconostas achiziţionat dintr-o casă de după Coasta Boacii, o lampă cu lanţuri, crucile de perete, de mână şi de hotar din Sălaj…. Exemplele convieţuirii valorilor tradiţionale ar putea continua, cu ceramica de Petreşti sau cu scaunele şi masa în stil Biedermaier ş.a.m.d.. Dar dincolo de grijile colecţionarului şi/sau de preocuparea acestuia pentru procesul/demersul de patrimonizare, Ilie Moise se află într-un permanent dialog cu seducătoarele valori, cu rarisime bunuri materiale ignorate cu sau fără reacredinţă de cunoscători.
Acest dialog mut îl poartă şi în spaţiul sălăşluirii sale intime - din Sibiu, la locul de rânduială numărul 50, de pe strada Cerbului, denumirea ce ne poartă gândul la versurile lui Lucian Blaga din ”Cerbul cu stea în frunte”. Aidoma imaginii blagiene şi pe această stradă, la numărul 50, "Si-aude, subt naltele, unele, altele: erele, sferele.". Din alte sfere pare să fie obiectul de ceramică ce ne este adus în faţa ochilor, de acolo din înălţimea unui dulap unde stătea de pază. Este o ceramică habană realizată de o comunitate pacifistă a anabaptiştilor, care în urma persecuţiilor au emigrat în Transilvania. ”Au fost porecliţi habani după Haushaben. Aşezarea lor cea mai vestită a fost la Vinţu de Jos dar vasul acesta este din Ocna Sibiului”, ne spune cu blândeţe Ilie Moise, de parcă ne aflăm la un curs universitar, adăugând: ”Ajunşi în Transilvania, autorităţile catolice au reuşit să convertească o parte din ei, cei ce s-au opus au emigrat în Muntenia, iar mai apoi în Ucraina şi de acolo în Statele Unite. În toate locurile enunţate vom regăsi acest format de vas pictat…poate nu aşa de verde şi atât de frumos ca acesta”. După asemenea detalii vasul cu ”gura ondulată” - văzut de sus descriind semnul infinitului” - este repoziţionat în ”erele şi sferele sale”de pe dulap.
Micul curs - la care am luat parte - pare susţinut în nota erudiţilor formatori de care a avut parte cercetătorul din Cut. Este evident atât pentru un avizat cât şi pentru un neavizat că universitarul este şi va rămâne în memoria colectivă ca o incontestabilă autoritate ştiinţifică, însoţită nolens volens de imaginea cutumicului profesor şi conducător de doctorate, care cochetează cu modestia - ştiind că modestia este un dar pentru oameni aleşi. Colanul modestiei sale este format din şiraguri de pietre unghiulare - din podoabele magicului univers numit multiculturalitate - multiconfesionalitate. Laolaltă acestea constituie zestrea; lanţul spiritual moştenit de la elitele şcolii etnologice româneşti, de la nume sonore precum: Mihai Pop, Emilia Comişel, Dumitru Pop, Gheorghe Vrabie, Vasile Adăscăliţei, de la cercetători precum: Ion Taloş, Lucian Iştoc, Ion Cuceu şi Virgil Florea, Vasile Tudor Creţu, Gabriel Manolescu, Ion Şeulean, etc. Nu putem ignora în această înşiruire nici impactul pe care l-au avut asupra lui Ilie Moise întâlnirile cu reputaţii intelectuali: Gheorghe Pavelescu, Cornel Irimie, Iuliu Paul sau Gheorghe Şoiman - modele emblematice pe linie educaţională dar şi pe linie de cercetare.
Din şiragul pomenit nu pot fi omise clipele dezbaterilor înflăcărate susţinute în compania lui Valer Deleanu, Corneliu Bucur ori în compania preşedintelui Academiei Române, academicianul Ionel Haiduc. Oare cum ar fi arătat istoriografia etnologiei şi etnografiei româneşti fără contribuţia lui Ilie Moise? Cu certitudine ar fi fost mai searbădă, ca un puzzle ştirbit de piese. Reţeta oricărei cariere profesionale încununate de lauri pare simplă în viziunea cuteanului ”succesul în cercetare, şi nu numai, este generat de trei factori: inteligenţă, muncă şi şansă”. Ilie Moise nu se poate plânge în acest sens. Divinitatea a fost generoasă cu al său destin. A început profesional ca specialist pe probleme de folclor. Ulterior a avut sub oblăduirea sa profesională instituţii de cultură. Este membru fondator al Societăţii de Ştiinţe şi Etnografie din România şi membru fondator al Comisiei de Folclor şi Etnologie a Academiei Române. A deţinut funcţia de secretar al Asociaţiei Folcloriştilor şi Etnografilor din judeţul Sibiu (AFES), a fost iniţiatorul constituirii Arhivei de folclor AFES şi redactor şef al publicaţiei Studii şi comunicări de etnologie precum şi membru în colegiul de redacţie al revistelor ”Cercetări de limbă şi literatură (Sibiu)”. În postura de manager al Teatrului de Stat Sibiu dar şi de director al Administraţiei comunelor şi instituţiilor profesionale de spectacole din judeţ, reformează conceptual actul de cultură. În fine, în momentul în care prin transfer ajunge la Centrul de Ştiinţe Sociale / actualul Institut de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române, Ilie Moise ctitoreşte -în spirit academic- Secţia / sectorul de etnologie, pe care îl duce la performanţele actuale. Ar fi mult mai mult de adăugat şi de adnotat, dar poate ar fi mai elegant să încheiem cu una din confesiunile universitarului: ”Despre folclor trebuie să vorbim cu sfială şi respect, aşa cum rostim numele părinţilor, al morţilor şi strămoşilor noştri. Aderarea noastră la structurile europene nu a avut puterea de a mă înstrăina de folclor, la care mă gândesc ca la un element de siguranţă naţională, unul dintre puţinele lucruri care ne mai ţine laolaltă/împreună în această unitate contemporană atât de fragilă. Eu cred că primenirea noastră spirituală ca naţiune se poate realiza doar pornind de la elementele de cultură şi civilizaţie de tip tradiţional deoarece folclorul ţine de cele mai profunde straturi ale fiinţei noastre culturale, el ţine rădăcina identităţii noastre”.

 



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Fabrica de lactate Sevis

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
targul de cariere
Licitatie publica