logo
Lumea ca bâlci
"Eu sunt cel care ţi-am pus paharu-n mână"
N. I. DOBRA
13294 vizualizari

Un prieten mi-a făcut cadou un braţ de cărţi, între care "Teatrul în comunism", două volume de memorii avându-l ca autor de Dumitru Furdui, inegalabilul actor moldovean prin naştere, regăţean prin adopţie. Acesta, deşi avea o carieră consolidată în România şi fani statornici, şi-a luat lumea-n cap pe vremea lui Ceauşescu - eşec total în străinătate - a revenit după '89, fără să reuşească să se adapteze "vremurilor noi". Într-una din zilele lui aprilie 1998, s-a aruncat pe fereastra apartamentului său de la etajul al optulea din Paris... Cartea a apărut în 1999 la Librairie Roumaine Antitotalitaire şi oferă cititorilor destăinuiri interesante, despre oameni din lumea teatrului şi nu numai, despre locuri şi întâmplări trăite de autor sau doar auzite.
Vă redau câteva dintre portretele pe care Dumitru Furdui le face unor colegi de la Institutul de Teatru: "(...) Voi începe cu fenomenul Joy Zlotescu. Joy era cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o în carne şi oase şi nu se poate spune că n-am văzut multe. De ea am fost îndrăgostiţi cu toţii, fără să ne dăm seama sau s-o recunoaştem. Ea avea pe atunci 19 ani, era înaltă de un metru şaptezeci şi cinci, avea părul blond, lung pe spate şi un corp de statuie antică. Provenea dintr-o familie de burghezi scăpătaţi. Tatăl ei fusese primar într-un mare oraş din Moldova, iar mama ei era fiica unui bogat armator grec din Brăila. Starea de decadenţă a familiei sub comunişti era privită ca o fatalitate şi Joy nu făcea caz de asta, ca alţii. (...) După doi ani a abandonat teatrul, s-a măritat şi s-a apucat de filologie. La asta a contribuit, zice-se, primul ei soţ, inginerul Sergiu Cunescu, care acum este preşedintele Partidului Social-Democrat din România. Ulterior s-a recăsătorit cu colegul meu, actorul Aurel Cioran. După un timp, a plecat cu o bursă în Spania şi dusă a fost. (...) Pe vremea când era încă în institut, toţi urmăreau rivalitatea dintre ea şi Ioana Bulcă. Există întotdeauna asemenea competiţii când e vorba de femei frumoase. (...) Nu departe de ea ca frumuseţe se afla pe atunci Gabi Ştefănescu, colegă de-a noastră în anul I. Era micuţă de statură, cu cap mic şi frumos proporţionat cu trupul, dar ca fire mai rece şi mai distantă. Era pe urmă Lucia Mara-Gheorghiu, cu cap de suedeză, iar micuţele Irina Iancu şi Alexandra Nichiteanu, două bomboane fondante. Leopoldina Bălănuţă şi Ica Matache nu erau frumoase, dar erau simpatice. (...) Cristea Avram era mai mare decât noi. El făcuse înainte o şcoală militară, apoi doi ani la Drept, după care a venit la Cinematografie. Fizicul lui l-ar fi făcut apt pentru orice ecran din lume. Ambiţios, muncitor, când îşi punea ceva în gând, nu se lăsa până nu izbutea. Cristi se trăgea dintr-o familie de comunişti. Tatăl său era vechi membru de partid din ilegalitate, iar fratele lui Puiu era activist. El însă n-a făcut printre noi pe lămuritul. În anul II, Cristi a trecut la clasa Finteşteanu şi a absolvit acolo. După aceea avea să fie o vreme actor la Timişoara, apoi a venit la Teatrul Nottara din Bucureşti, unde începuse să fie foarte apreciat. Se căsătorise cu actriţa Olga Tudorache şi au avut un băiat. Căsătoria n-a durat mult. Cristi a debutat numaidecât în filme româneşti de epocă şi fermeca publicul feminin din ţară. Cu fizicul său ar fi putut avea orice femeie ar fi vrut doar făcând un semn. La unul dintre festivalurile filmului de la Moscova, a cunoscut-o pe actriţa franceză de origine rusă Marina Vlady. Marina a venit, după aceea, în ţară să toarne filmul «Steaua fără nume» al lui H. Colpi, după piesa lui Mihail Sebastian şi de atunci a început între ei o poveste de dragoste, care se părea că nu se va sfârşi niciodată (...) Curând, cei doi au plecat la Paris. Aici însă Marina avea alte combinaţii. Cristache era el băiat frumos, dar era sărac, aşa că povestea n-a durat mult. Atenţia pe care o femeie ţi-o acordă în oraş nu e totuna cu cea pe care ţi-a acordat-o la băi. Cristi a plecat în Italia, unde a reuşit să pătrundă în cinema la producţii de mâna a doua. L-am văzut în două filme de gangsteri la televizorul meu din Paris. A murit în urmă cu câţiva ani de un cancer generalizat. (...) Un băiat frumos era şi Gigi Pintilescu. Înalt, cu părul ondulat, ovalul feţei prelung. Orfan, născut şi crescut în mahalalele Bacăului, el avea un limbaj colorat, toată ziua făcând băşcălie de tot şi de toate. Dar sănătatea lui era cam şubredă. Terminând, a cerut repartizarea la Oradea, ca să fie alături de o fermecătoare roşcată de la secţia maghiară a teatrului. Povestea cu unguroaica s-a terminat repede. Îl întâlneam prin Oradea când ajungeam pe acolo cu vreun turneu şi de fiecare dată era sărbătoare. Mai rar, venea şi el prin Bucureşti, tot cu vreun turneu. Pe urmă am auzit că sănătatea lui s-a înrăutăţit. Contactase o boală de plămâni şi un diabet. Tratamentul pentru plămâni îi făcea rău la diabet şi cel pentru diabet îi făcea rău la plămâni. Îi plăcea să bea, dar în general se ţinea bine. N-ai fi zis. În momentele de exuberanţă mi se adresa cu tonul celui care se crede binefăcătorul celuilalt: «Eu sunt cel care ţi-am pus paharu-n mână!» În ultima vreme aflasem că nu mai ţine la băutură. A murit la Oradea, încă foarte tânăr. (...) Printre fetele care concuraseră în acel an era şi una blondă, bine făcută, venită din Braşov. Frumuşică s-o mănânci, isteaţă, imposibil să n-o remarci sau s-o uiţi. O chema Stela Popescu. Numai prin apariţia ei şi tot trebuia admisă, de aceea m-am mirat când nu i-am văzut numele pe lista celor reuşiţi. Vreo poveste cu vreun dosar, gen Piersic sau Bălănuţă nu auzisem să aibă. (...) Când eram prin anul II, Ministerul de Interne a încercat să alcătuiască o trupă de teatru pentru propagandă prin unităţile MAI. Stela a dat şi ea concurs şi a fost admisă. Am întâlnit-o după aceea pe stradă în uniformă, cu caschetă pe cap, veston cu epoleţi, fără stele şi cu cizme, dar nu cizme de cucoane, ci cizme MAI. Aventura asta n-a durat mult. Echipa s-a desfiinţat şi oamenii au plecat care încotro. Stela a dat din nou la Institut şi de data aceasta a reuşit. După ce a terminat Institutul a mai pierdut vreo câţiva ani la Teatrul din Braşov, după care a intrat la Teatrul Tănase prin concurs. (...) Profesor de dicţie ne era marele Vraca. Vraca era o persoană atât de marcantă, încât simpla lui prezenţă printre noi era considerată un eveniment. Era un bărbat nu atât de înalt cât ar fi dorit el să fie (purta întotdeauna pe scenă tocuri înalte, iar în încălţări o mulţime de talonete), în schimb era bine legat. Fusese în tinereţe component al lotului naţional de rugby, care, la un moment dat, s-a deplasat în Franţa prin anii 20. Păstrase până la bătrâneţe o eleganţă şi o distincţie care, cu anii, parcă se amelioraseră, menţinându-l la fel de cuceritor ca în tinereţe. (...)"
Din păcate mă văd silit să pun capăt citatelor din memoriile lui Dumitru Furdui. Cu părere de rău pentru cititorii acestei rubrici.



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

tdc sibiu

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
brukenthal
Licitatie publica

accentmedia