Tribuna
Emigrantul român, între succes, aşa şi-aşa şi dezamăgire Călătoria spre marea aventură, Noua Zeelandă
Emigrantul român, între succes, aşa şi-aşa şi dezamăgire Călătoria spre marea aventură, Noua Zeelandă
Consider important să pun pe tapet, fără a emite pretenţii de erudit, câteva date legate de ţara spre care am purces, într-un context al neprevăzutului.

 

 

Noua Zeelandă este alcătuită în principal din două insule mari , Insula de Nord şi Insula de Sud, la care se adaugă şi câteva insule mai mici. Această ţară exotică situată în sud-vestul Oceaniei între paralelele 33-47 de grade, a fost descoperită de o expediţie olandeză condusă de Abel Janszoon Tasman (1642) şi explorată ulterior de navigatorul englez James Cook (în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – după 1768). În anul 1840 Nouă Zeelandă a fost anexată de Coroana Angliei devenind colonie, pentru ca după 1907 să i se acorde titlul de dominion.

Principalele oraşe (de la sud la nord) sunt: Invercargill, Dunedin, Christchurch, Nelson (în Insula de Sud), Wellington (capitală), Lower Hutt, New Plymouth, Gisborne, Hamilton, Auckland (în Insula de Nord).

Climă este temperată, fără mari diferenţe între anotimpurile de iarnă şi vară, dar cu diferenţe accentuate între zi şi noapte. Umezeala este mare, plouă ca-n poeziile lui Bacovia – Insula de Nord conduce în topul umidităţii (într-un an vezi soarele strălucind pe cer cam 30 de zile).

Relieful foarte variat oferă condiţii excelente pentru creşterea animalelor şi agricultură şi nu numai, dacă e să luăm în calcul şi turismul: de la munţi de peste 3700 de metri până la câmpii întinse, de la podişuri dominate de vulcani activi sau stinşi, până la culmi muntoase presărate cu lacuri vulcanice, cratere sau gheizere.

Ţara e considerată eminamente agrară (90% din produsul intern brut), creşterea vacilor şi a oilor fiind preponderenţă şi nu cred că mă înşel, iar industria se bazează doar pe asamblări de maşini şi unelte agricole.  

Paradoxal, cu atâta apă de jur împrejur, şantierele navale, loc ideal pentru construirea unei flote marine puternice, nu s-au dezvoltat prea mult, rămânând doar la stadiul de execuţie a micilor ambarcaţiuni.

Populaţia, era să uit, e formată din neozeelandezi şi maori, băştinaşii acestor locuri, iar limba oficială e engleză.

În afară de aceste informaţii elementare cu care m-am înarmat înainte de „marea aventură”, am vizionat şi nişte casete video, în care erau prezentate locuri de o frumuseţe incredibilă (pe care le avem şi noi de altfel) şi chiar oportunităţi vizavi de piaţa locurilor de muncă.

M-am bazat mult pe agenţia care mi-a facilitat emigrarea, deşi ar fi trebuit să fiu mult mai precaut, toate lucrurile prezentate erau mult prea roz ca să fie adevărate şi aşa a şi fost.

Departe de mine de a filozofa acum, trebuie totuşi să menţionez că nu am cernut îndeajuns prin sită: că informaţia îţi dă putere, îţi deschide orizonturi, te pregăteşte pentru viitor, iar „limba” înseamnă comunicare (te defineşte spiritual, îţi reflectă gândurile şi simţămintele într-o sonorizare elegantă – asta dacă vorbim de limba română). În cu totul alt mod abordăm o limbă străină, dobândită ulterior (conotaţiile lingvistice nu sunt aceleaşi când e vorba de fineţe - nu toţi suntem un Emil Cioran, un Eliade Rădulescu, sau un Eugen Ionescu).

Acum 20 de ani nu-mi făceam probleme, luasem interviuri în engleză şi trecusem şi testul pentru emigrare, la British Council şi totuşi...

 

Toată tevatura a demarat la începutul lunii ianuarie 2002, când am plecat însoţit de soţia şi de fiul meu, luând avionul din Budapesta spre Paris, apoi spre Seul. Am făcut şi o scurtă escală în Fiji, până să ajungem în Noua Zeelandă, neprevăzută de altfel, escală pe care doresc s-o prezint datorită unor situaţii hilare petrecute.

 

Drumul de la avion până la „aeroportul” fijian l-am străbătut pe o punte suspendată, la vreo cinci metri de la sol, care aveam impresia că se bălăngănea la tot pasul. Clădirea construită toată din lemn semăna cu o şură imensă a cărei pardoseală părea atacată de urşii sau mistreţii din Harghita. Căldura umedă te ducea cu gândul la o saună rusească. Eram uzi până şi-n nădragi, în ciuda faptului că nişte palete uriaşe, tot din lemn, se-nvârteau deasupra noastră vâjâind doar. În dreapta „halei” erau expuse pe nişte tejghele, produse autohtone, cred, amestecate în mod bizar cu „electronice”, iar în partea opusă se aflau WC-urile, două la număr. Destinaţia era mixtă (adică şi pentru bărbaţi şi pentru femei), ceea ce n-ar fi deranjat prea mult (spaţiul aferent era prea mic pentru ca două persoane să se destindă hidrodinamic simultan), dar să-ţi faci nevoile în „buzi turceşti”, parcă era prea mult. Şi asta nu e tot, pe lângă peisajul mirific al găoazelor cu tălpici era încă o încăpere, la fel de parfumată, de doi pe trei ca dimensiuni, plină ochi de pasionaţi ai ţigării. Fumul îl puteai tăia cu cuţitul. Numai dacă eşti fumător poţi înţelege prin ce chinuri treceam. Ce să aleg, mă întrebam, „cacatorile ” sau „furnalul”, şi-am ales doar intrarea furnalului, calea de mijloc. Am văzut apoi că se apropiau de locul în care mă aflăm, nişte ciudăţenii bipede, pirpirii în fuste lungi, şifonaţi şi desculţi, ce cărau cu ei nişte puşcoace cu baionetele scoase. (n-am observat unde-şi ţineau praful de puşcă şi cremeneaua). N-aveau treabă cu mine şi ceilalţi doi „rătăciţi” căzuţi în păcat pentru ignorarea regulii de a intra în coşul cu fum, şi-au trecut agale făcându-se că nu ne văd.

Aruncându-mi privirile de jur împrejur i-am zărit de abia atunci pe autohtoni îmbrăcaţi în haine viu colorate. Unele dintre femei aveau coroniţe de flori şi râdeau tot timpul, lăsând să li se vadă albul strălucitor al dinţilor.

Chiar dacă impresia habitatului nu le era favorabilă, oamenii locului te molipseau cu zâmbetul lor, numai privindu-i.

 

După Fiji a urmat şocul cel mare, petrecut în aeroportul din Auckland (Noua Zeelandă). Clădirea era frumoasă, modernă, numai sticlă şi beton. Totul strălucea de curăţenie. O lume pestriţă se preumbla parcă fără o ţintă precisă, ca la o tură prin parc. Se auzeau într-un amestec nedefinit, cuvinte din toate limbile pământului. Radiam, trăiam o stare de euforie ciudată şi nu ştiu de ce, pentru că şi-n celelalte aeroporturi a fost la fel, ba chiar şi mai şi.

Ca să ajungem din Auckland în Christchurch trebuia să luăm un alt avion. Trebuia să străbatem distanţa de la terminalul de curse internaţionale până la terminalul de curse interne. Şi pentru că o mulţime de autobuze veneau şi plecau în toate direcţiile, m-am îndreptat spre centrul de informaţii pentru a cere detalii. Era să dau în bâlbâială: persoana cu care vorbeam mă înţelegea, dar eu nu pricepeam ce spunea. Am rugat-o să vorbească mai rar, dar parcă tot în greaca veche-i zicea. Disperat de situaţia în care mă aflam, l-am chemat atunci pe fiul meu (în liceu făcuse specială de engleză), mi-era teamă să nu pierdem avionul. Am căpătat finalmente răspuns la solicitare, dar am rămas cu gustul amar al imposibilităţii de comunicare. Am priceput la cât e ceasul puţin mai târziu, în Insula de Sud, unde mi-am cumpărat, „The first dictionary of New Zealand English and New Zealand pronunciation” – în traducere slobozită: ”Primul dicţionar neozeelandez-englez de pronunţare neozeelandeză”. M-am mai liniştit puţin, pierdusem o primă bătălie cu limba lui Shakespeare, într-o interpretare „Neo”, dar nu şi războiul declarând, maliţios duşmanilor imaginari: „Asta-i destinaţia finală”!!! - dar, n-a fost să fie aşa.

 

Marius GHINESCU






comentarii
1 comentarii

nu am inteles care este programul (in ce zile se continua articolul).
vasile comsa
08.11.2019 16:01
Din aceeasi categorie
sevis

targul de cariere

classic junior festival

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia