Tribuna
brukenthal museum
Emigrantul român, între succes, aşa ş-aşa şi dezamăgire Noua Zeelandă – Insula de Sud
Emigrantul român, între succes, aşa ş-aşa şi dezamăgire Noua Zeelandă – Insula de Sud
Episodul II Corespondenţă din Australia

„Ce nu te omoară te-ntăreşte”, zice o vorbă şi bine zice că uite, sunt teafăr şi bucuros  că-mi pot împărtăşi experienţa de viaţă, ca emigrant.
Este poate şi „orgoliul gazetarului refulat” vor spune binevoitorii, - „vax Mariţo”  îmi am conştiinţa propriei valori.
Sincer, doresc ca nici un conaţional din lipsă de informaţie, să treacă prin „furcile caudine”, aşa cum am trecut eu şi nu numai eu. Unii dintre cei ce-mi citesc rândurile vor spune: „- Dă-l în p…da măsii că şi-a făcut-o cu mâna lui”, iar alţii, care zic că mă cunosc, mă vor înjura poate şi mai şi, dar asta e, trăim într-o lume expresiv de liberă, expresiv încercând a fi şi eu, folosind un limbaj mai puţin ortodox pentru firile simandicoase. Ridicolul şi neîmplinirea în faţa unor situaţii triste din viaţa personală încerc să le scot în evidenţă, permiţându-mi să utilizez ironia ducând-o până la paroxism şi chiar un limbaj puţin mai colorat, folosit zi de zi de noi ăştia mai puţin preţioşi şi pretenţioşi în alegerea cuvintelor.
Într-un alt fel de spirit faţă de viaţă şi semeni, îmi reamintesc cu nostalgie de Judith şi Daryl, soţ şi soţie neozeelandezi, care ne-au întins la rându-le o mână de ajutor. I-am cunoscut atunci când am închiriat apartamentul de la ei, iar apoi, în scurt timp am devenit prieteni. Au înţeles imediat drama pe care o trăiam şi astfel Rodica mea prin ei, a prins un job la singura companie de ciorapi din Insula de Sud, dar asta, după o încercare eşuată în agricultură.
O săptămână „s-a bucurat” nevastă-mea, lucrând la „câmp” pe o maşinărie care scotea „crumpeni” şi-i bâţâia până-i lua necazul, ca să-i scape de glod. Odată cu cartofii pe care-i sorta, era zdruncinată şi ea, care zău, n-avea nici o vină de ispăşit. Huruiala era mai mare decât decibelii eliberaţi de motoarele a zece camioane Carpaţi la un loc, iar norul de praf îl egala pe cel stârnit de un taifun dezlănţuit. Venea după o zi de muncă, de peste zece ore, ruptă de oboseală şi murdară până-n albul ochilor. Unde mai pui că din pudoare şi respect faţă de cei din jur, mai erau şi bărbaţi pe acolo, nici de pişat nu se putea pişa: nu tu o tufă, un copăcel după care să te dai, nimic pe o întindere vastă de ogor, însă „colegele” ei, două maoroaice grase şi frumoase cu dinţii-n gură ca grebla, n-aveau treabă când era vorba să se exprime hidraulic, se crăceau în mijlocul câmpului în poziţie de haka şi dă-i să curgă, precum Cibinul la vărsare. Căpşunarii diasporei, de unde-or fi ei, luaţi la mişto de televiziunile noastre dragi, erau mici copii, dacă e să fac o comparaţie cu activitatea neveste-mi. Ajungeam acasă cam aproape în acelaşi timp, eu cu maşina noastră, ea cu o limuzină de lux, gen dubă – firma asigura transportul până la ogor şi înapoi.
Nu ştiam cum să ne dăm rând la duş pentru a scăpa cât mai repede de jeg.
Greul greu a trecut în momentul în care doamna mea a început să facă pe controlorul de calitate la ciorapi. Nu mai era necesar să umblăm la rezervele de acasă, ba mai mult, ne-am mai cumpărat o maşină pentru ca mândra mea să se poată deplasa fără să depindă de nimeni. În scurt timp a devenit foarte apreciată, fapt de care am beneficiat şi eu ulterior: recomandarea venită din partea patronului ei  m-a ajutat să schimb serviciul, cu unul mult mai profitabil: eram plătit dublu, scăpasem nu numai de praful de sticlă şi solvenţii toxici, ba chiar şi de navetă. Devenisem carevasăzică, tâmplar de standuri ce erau utilizate ca mobilier pentru expunerea diverselor produse. 
Înainte de a merge mai departe cu relatarea, vreau să fac unele precizări referitoare la companiile neozeelandeze. În urechile mele, dacă în România vorbeam de o „companie”, gândul mă ducea la o mulţime de muncitori, peste cinci sute, care-şi desfăşura activitatea în acel loc. În Noua Zeelandă corespondentul la „Companie” începe cu „Asociaţie Familială” unde lucrează două, trei persoane. „Fabrică” înseamnă un fel de „Asociaţie Familiala Lărgită” unde performează de la zece la cincisprezece angajaţi, iar „Multinaţională” sau „Concern” reprezintă o asociere de companii care implică în desfăşurarea activităţii cam o sută până la două sute de oameni. Cred că e importantă precizarea, nu numai pentru înţelegerea deplină a funcţionării sistemului, ci şi pentru a vă face o idee despre industria în sine .
Nu ne-am pierdut cu firea atunci când am început noile cariere şi am trecut fără probleme testele de iniţiere.
Am învăţat din mers să tai plăcile de lemn cu „circularul”, să le frezez, să le asamblez şi apoi să dau forma finală standurilor, vopsindu-le. Am câştigat încrederea patronului prin seriozitate.
După cinci şase luni de la angajare acesta a voiajat singur pe continentul european, lăsându-mi atelierul pe mână. Probleme nu erau, onoram comenzile existente iar soţia lui venea la sfârşitul zilei de lucru, ca să se asigure că totul e-n ordine - eram de fapt singurul angajat.
În acest timp, de la un amic de-al său, un tip la vreo 75 de ani înalt şi slab cu o postură verticală şi bonom din fire, am aflat că boss-ului îi place să se dreagă cu must pitrocit, pasiune veche, care i-a adus ciclic, numai necazuri în plan financiar.
 După o scurtă perioadă de la cura europeană cu băuturi aromate, au apărut nori negri la orizont. Fără noi comenzi, afacerea a început s-o ia încet, încet la vale. Din când în când prietenul patronului mai trecea pe la atelier, ca să mai câştige un bănuţ, tăind nişte plăci din plastic. Tot de la el am aflat că singura zi în care  degustătorul de vinuri bea mai puţin din licoarea lui Bahus, era vinerea, când mergea la un club.
Angajatorul era conştient că afacerea-i merge prost, dar nu făcea nimic ca s-o îndrepte, iar concurenţa nu dormea. Nu mai prea avea bani să mă plătească, dar nici să mă piardă nu voia. Ştia că aveam experienţă cu fibra de sticlă, aşa că a încercat un compromis: m-a detaşat la un samsar de bărci. Individul aduna de te miri de pe unde, janghine plutitoare, aflate într-o stare deplorabilă, pe care le coafa puţin şi le vindea. Că pluteau, sau nu, n-am aflat nici până azi.
 M-a „plantat” în faţa unei epave de vreo zece metri lungime, ce zăcea într-o rână, într-un perimetru plin de vegetaţie, aproape de marginea orăşelului. Catargul, ros parcă de şobolani, zăcea şi el aruncat în apropiere. Nici de lemne de foc nu erau bune putreziciunile, dar individul dorea cu orice preţ să facă bani pe ele. L-am avertizat că e munca în zadar, pentru că niciodată „coaja” aia prin care au crescut mărăcini, nu va naviga (pe apă) şi am încercat săi fac o mică demonstraţie: am lovit cu ciocanul o scândură crăpată, aninată-n două cuie ruginite. Rezultatul a fost dezastruos, nu numai că au zburat scândurelele pe care stătea odată cârmaciul, dar a crăpat şi barca, începând cu partea din faţă – de unde şi zicala cu mai multe conotaţii, „Unde dai şi unde crapă”. Am încremenit, după care am izbucnit în râs, iar apoi în hohote. Nu mă puteam opri văzând mutra tâmpă a „pontonierului amator de peşcheşuri” care a început să ţopăie precum o maimuţă şi să se lovească cu mâinile peste cap – parcă eram parte a unui serial din „Planet Earth”, editat de Sir. David Atteborough. Culmea culmilor, era convins după toate cele întâmplate, martor direct fiind, că mă fac vinovat de deteriorarea copârşeului: „- Ai lovit prea tare cu ciocanul”. Tot cu gura până la urechi i-am oferit un dolar ca recompensă pentru stricăciuni. A rămas cu gura căscată şi-a plecat lăsându-mă singur în crâng. După ce am reuşit să ies din aria cu pricina, am luat-o la pas spre atelierul de tâmplărie unde eram deja aşteptat de patron. Aflase deja ce s-a întâmplat din varianta prezentată de şnapan, varianta mea nu l-a interesat.
Ca să fiu sincer, a urmat o perioadă de lejeritate pentru mine, mai puţin de lucru.
Degeaba, nu mergea treaba cu achiziţiile contractuale. Am vorbit şi cu nevastă-sa dar….
Deşi dimineţile începeau într-o prognoză de seninătate, pe parcurs, maestrul meu treptat, treptat se schimba, mâinile începeau să-i tremure şi după un timp devenea agresiv în atitudine. Nimic nu-l mai mulţumea, părea c-a-mbătrânit cu „cinşpe” ani (şi avea doar ceva peste şaizeci). Dispărea un timp şi se reîntorcea vorbind tare, gesticulând şi duhnind a poşircă.
 Într-o zi a sărit calul, apostrofându-mă urât, pentru că n-am aruncat nişte deşeuri de lemn exact în locul indicat de el. În acea fracţiune de secundă nu m-am gândit că-mi prind mintea cu un om a cărui judecată îi este alterată de băutură şi am reacţionat: l-am spurcat şi-n limba lui şi-n limba mea fără ca el să reacţioneze în vreun fel, după care uşurat, am plecat spre casă. În timp ce conduceam vedeam figura omului deznădăjduit, ale cărui mâini se bălăbăneau pe lângă un corp lipsit de vlagă. Am regretat că s-a terminat aşa. De atunci nu l-am mai văzut, în schimb m-am reîntâlnit cu amicul său, cu care am legat o strânsă prietenie pe parcursul şederii mele în Insula de Sud.
După „divorţul” cu Wood Factory am devenit liber ca pasărea cerului, nu tu serviciu, nu tu responsabilităţi… ba da, responsabilităţi aveam, să tai iarba, s-o stropesc ... Oricum, n-a mai fost ca la începutul venirii noastre în Noua Zeelandă, copleşiţi de situaţie. Eram deja trecuţi prin foc şi pară ca să ne mai sperie ceva, ba mint, va veni la noi soacră-mea.
Continuarea în data de 17 decembrie
Marius Ghinescu





comentarii
4 comentarii

imi place!astept 17 dec.Ma duce gandul la novac virgil,colegul meu de facultate care a plecat de multi ani acolo ...si nu ne-am mai revazut.
vasile comsa
03.12.2019 13:51
Textu-i fain, moșule, da' vezi că ți-o cam iei în cap și nu-i bine! Rămâi la descrierea faptelor și situațiilor, fără a te lansa în filosofii și în exprimări pe care nu le stăpânești îndeajuns. Părerea mea!
B.Utoru
04.12.2019 07:46
Dacă reușea ceva acolo, nu mai avea nevoie de mărunțișul luat de la ziarul de aici. Dar simte nevoia să ia un ban și angajat politic, cică voluntar. Și îi trebuie un roman de povești ca să spună că-i un ratat. Și acolo și aci.
04.12.2019 09:44
Apropo-- de (rahat)-- Cind am ajuns in America --(am mers ca sa-mi iau un televizor color fiindca atunci cand am mers sa ma inscriu si eu la Independenta --mi sa spus -- nu esti membru de partid)-- nu stiam ca daca nu esti pcr-ist nu ai voie sa vezi lumea in culori -- E o mare poveste cum am ajuns in State-- In fine am ajuns la fratele meu in Portland OR. o noua lume , noi oameni putin dendrigolat la inceput -- Ajutam pe fratele sa remodeleze casa vine un tip si cand ma vede ma intreaba cand ai venit si daca vreau sa raman in America ??Apoi cere masina fratelui imprumut nu inainte sa-mi spuna ca el a fost sef de garaj in Ro si ca ce ?? il invata americanii cum se repara un motor?? Nu am zis nimic nestiind ce specie e individul-- A adus masina a doua zi iar dupa o saptamina la fel a luat masina neuitand sa-mi spuna ca el a fost mare mecanic si sef in RO. iar nu am zis nimic dar am inceput sa rumeg putin problema Dupa iar o saptamana revine tipul si iar dai cu laudatul Mi-am iesit din fire si iam spus --AI FOST UN CA(la patrat)T cu ochi un -RAHAT- tipule daca erai mecanic cu adevarat luai o rabla o reparai ,o vindeai --luai alta o reperai si pe aia vindeai si luai alta rabla o reprai si la a cincia masina o luai pe gratis asa ca lasa-ma cu vrajeala si sa nu te mai prin pe aici ca-ti rup laudosenia -- Nu a mai dat niciodata pe acolo pentru a imprumuta masina Asa l-am scapat pe fratiorul de a mai imprumuta masina la nesimtiti.
mike
05.12.2019 04:25
Din aceeasi categorie
sevis

targul de craciun

Comunicat de presa policrom final

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia