Tribuna
CENTENARUL MARII UNIRI. DIN CAUZELE PROFUNDE ALE UNIRII
Dr. Mihai RACOVITAN
864 vizualizari
CENTENARUL MARII UNIRI. DIN CAUZELE PROFUNDE ALE UNIRII
Legi de maghiarizare şi desfiinţare ca naţiune a românilor ardeleni. 1867-1918

Legi de maghiarizare şi desfiinţare ca naţiune a românilor ardeleni. 1867-1918
1. După realizarea dualismului, în 1867, în luna decembrie a acestui an, Imperiul austro-ungar a adoptat o nouă Constituţie. În problema naţională, Constituţia a fost completată de Legea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, cu denumirea oficială "Despre regularea amănunţită a uniunii Ungariei cu Transilvania" (articolul de lege 43 din 1868) şi cu Legea de naţionalităţi, sau "Despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor" (articolul de lege 44 din 1868), legi sancţionate la 6 decembrie 1868; legi care au ajuns a ordona menţinerea privilegiilor unora şi a introduce măsuri excepţionale în folosul hegemoniei ungare, în fond, actul "uniunii" devenind în mâna corpurilor legiuitoare de la Budapesta o armă împotriva poporului român. Legea de naţionalităţi a proclamat existenţa unei singure naţiuni politice, "indivizibila, unitara naţiune maghiară" şi a declarat limba maghiară ca singura limbă oficială, prevăzând şi posibilităţi de "întrebuinţare oficială" a limbilor naţionalităţilor, ceea ce însă nu s-a respectat.

O Lege electorală aspră, din 1868, diferită de cea aplicată în Ungaria, şi mai mult agravată prin modificările din 1874, la care se adăugau abuziva şi nedreapta arondare a cercurilor electorale în zonele locuite compact de români, teroarea, falsurile şi presiunile administrative în timpul campaniilor electorale, a făcut ca doar un număr infim de deputaţi români să fie aleşi în Parlamentul Ungariei. O lege în virtutea căreia, datorită sensului, nu s-a recunoscut dreptul de vot decât la 3,3% din populaţia Transilvaniei, în timp ce în Ungaria beneficiau de acest drept 6,5%, baza dreptului electoral formându-se după alte criterii. Cu ajutorul unei confuzii intenţionate în dispoziţiile principale ale legii electorale, ungurii şi-au făcut parlamentele, au declarat "uniunea" legală şi au creat legile de maghiarizare şi asuprire pentru majoritatea populaţiei Ungariei.

În ceea ce priveşte instrucţiunea publică, pentru 3 milioane de români transilvăneni, 2/3 din populaţie, şi deci o masă imensă de contribuabili, guvernanţii unguri nu au întreţinut şcoli de stat în limba română. Sarcina întemeierii şi susţinerii şcolilor a revenit Bisericii Române - prin cele două confesiuni - sprijinită de instituţii financiare, culturale şi fundaţii româneşti, atâtea câte erau. După date statistice din anul şcolar 1891/1892, Biserica Românească întreţinea în Transilvania, din mijloacele sale proprii, 3083 şcoli primare, 4 şcoli civile de fete, 5 şcoli secundare, 7 şcoli normale (preparandii), 7 seminarii pentru preoţi. Comunităţile bisericeşti au făcut serioase eforturi pentru înfiinţarea şi întreţinerea şcolilor, aceasta socotind-o ca o datorie şi un drept al lor, drept pe care au căutat să şi-l asigure prin legile fundamentale ale statului. Autonomia Bisericii Române fiind asigurată printr-o lege specială, constituind o piedică serioasă pentru progresul ungarismului, guvernul pentru a o ştirbi a dat ordonanţe care loveau în legi, iar parlamentul a votat legi care loveau în autonomia Bisericilor nemaghiare.

Şcolile confesionale susţinute din banii românilor au fost supuse unei presiuni formidabile, numărul orelor şi al disciplinelor în limba română fiind redus progresiv, în aceeaşi proporţie fiind introdusă predarea unor obiecte de învăţământ în limba maghiară. Legea pentru introducerea obligatorie a limbii maghiare în toate şcolile primare (prima lege Tréfort, 1879), legea a doua Tréfort (1883), care impunea limba maghiară şi în şcolile secundare româneşti, Legea azilelor (grădiniţelor) de copii (1891), care îndatora pe toţi părinţii şi tutorii de a trimite copiii în vârstă de la 3 la 6 ani în "institutele azilului", unde urmau să fie instruiţi în "exerciţii evlavioase" interconfesionale şi unde urmau să înveţe limba maghiară, încălcându-se prin această dispoziţie chiar drepturile sfinte ale mamei şi ale credinţei - sunt câteva din legile discriminatorii pentru învăţământul ungar doar în intervalul 1867-1900. Ca urmare a acestei legislaţii pe teritoriul Ungariei, între 1867 şi 1892, numărul şcolilor nemaghiare a scăzut, în procente, de la 58% la 44%, iar numărul şcolilor maghiare a crescut de la 42% la 56%.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de Legile Apponyi pentru sistemul de învăţământ (1907). În art.12 din lege se preciza că guvernul are facultatea de a suprima orice şcoală românească, dacă acest lucru este reclamat de "interese superioare de stat", iar hotărârea ministrului de resort era inatacabilă. În decurs de trei ani după aplicarea Legilor Apponyi, românii au pierdut circa 500 de şcoli. În institutele de învăţământ superior maghiare (româneşti nu putea fi vorba să existe - n.a.), nu numai că nu se preda nici o materie în limba română, ci s-a interzis chiar folosirea ei şi în timpul pauzelor dintre orele de curs. Acelaşi ministru A. Apponyi a creat în 1917, după intrarea României în Războiul de Reîntregire, contra Austro-Ungariei, aşa-numita Zonă culturală în regiunile de graniţă cu România, în care sute de şcoli româneşti au fost închise, în locul lor creându-se şcoli de stat maghiare pentru a face educaţia copiilor români. Existenţa naţiunii române era pusă într-un grav pericol.

 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

jidvei

fmct

Thyssenkrupp System Engineering GmbH

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
Covoare
turboclima
Licitatie publica

accentmedia