Rugătoarea petiţie a românilor -„Horaiada, soluţia ţărănească a problemei naţionale” - „HORRA” de Josef Marlin

Ştefan Pascu îl prezintă pe primul scriitor sas Josef Marlin (n. 1824, Sebeş-1849) autorul romanului „Horra”, care a înţeles că martiriul ţăranilor români poate reprezenta un „subiect de pana unui romancier”. Romanul, deloc cunoscut şi promovat de cercurile literar-istorice româneşti, are titlul „Horra, Kriegs –und Friedensbielder aus dem Volksleben der Rumänen oder Walachen Siebenbürgens („Horra imagini de război şi pace din viaţa românilor sau valahilor transilvăneni”). Să urmărim mărturisirile lui Iosef Marlin din prefaţă (după studiu coord. de Iulian Boldea -Globalization and National Identity. …, Josef Marlin – Personalitatea importantă a secolului 19 în Transilvania, de Monica Negoescu, Univ. Cluj Napoca): «Vechea cenzură austriacă a împiedicat publicarea datelor exacte. Documentele procesului intentat conducătorilor răscoalei zac în praful arhivei guberniale a Transilvaniei. Mi-au fost inaccesibile. În îndepărtatul Hamburg a apărut întâi o carte despre această răscoală. Câteva însemnări într-un ziar şi încă pe atâtea minciuni. Aceasta este tot ceea ce povestea lui Horra a lăsat în urmă. (..) Aduc o  carte obişnuită: nu o numesc nici „poem eroic”, nu o numesc nici „istorico-romantică”, o intitulez simplu „Imagini de război şi pace”. Cartea mea oglindeşte un popor în a cărui colibă îşi găseşte sălaş o puternică natură străveche şi o poezie simplă, atrăgătoare, un popor care printr-un puternic avânt şi-a câştigat pentru scurt timp libertatea naţională pentru care şi-a vărsat sângele în 1784.» În roman se regăsesc şi cântece populare preluate de la F. W. Schuster, ex: «Pe drumul Sibiului/ Vine floarea soarelui. / Da nu-i floarea soarelui/ Da ni-i’s ochii şerpelui/ Şi aduce un voinic, Jumătate l-o îng’iţit/ Jumătate nu-l mai poate/ De piştoale ferecate/ De curele înţintate.» Descrierile românilor sunt captivante: «Valahul, care stătea lângă fata ce plângea, era un om înalt, tânăr, subţire însă puternic. Portul popular al poporului său, pantalonii albi de lână, strâmţi pe picior, cămaşa cusută cu fir roşu de mătase şi chimirul lat de piele din jurul corpului său puternic şi mlădios scoteau în evidenţă figura frumoasă şi mădularele puternice ale tânărului. (...) chipul său purta, pe lângă sănătatea vârstei şi puterea înfloritoare, fiecare trăsătură a naţiei sale. (...) Fata avea în întreaga ei făptură o gingăşie şi un farmec copilăresc ce evita frumuseţea dură a poporului său.» Din concluzii reţinem: «Prin multitudinea de planuri dezvoltate ..., prin ideile paşoptiste care se regăsesc aici cât şi prin descrierile şi observaţiile amănunţite referitoare la cultura populară românească, romanul Horra rămâne o contribuţie deosebit de importantă la cultura transilvăneană, unul dintre meritele autorului fiind şi acela că atrage atenţia asupra literaturii şi poeziei populare româneşti într-o perioadă în care cultura românească era mai puţin cunoscută în Europa.»

Revenind la interesul contemporan pentru istoria românilor, se pot consemna multe întrebări la care istoricii nu au răspuns: împăratul a fost „complicele moral” al lui Horea iar tot ce s-a întâmplat a fost din porunca lui?

Horia, Cloşca şi Crişan au fost simpli iobagi sau lideri carismatici, instruiţi şi aleşi pentru declanşarea unei mişcări naţionale şi revoluţionare? Răscoala sau „revoluţiunea cea mare” a lui Horia a fost experimentul necesar pentru pregătirea Revoluţiei Franceze, organizată cinci ani mai târziu de lojele masonice, în spiritul marilor curente ale vremurilor? Unde este aurul munţilor Apuseni ce trebuia să ajungă - în 1784 - la Viena?

Este adevărat că aurul extras în Apuseni, dispărut fără urmă în vâltoarea evenimentelor din 1784, a finanţat marea revoluţie franceză de la 1789? De fapt, ce a fost în 1784: un război al ţărănilor, o răscoală sau o revoluţie?

Astăzi istoricii pot valorifica toate sursele de informare existente pentru a cunoaşte cauzele dar şi consecinţele acestui eveniment politic românesc. Concluzii istorice ale acestor evenimente le sintetizează istoricul clujean acad. Ioan – Aurel Pop, în „Istoria Transilvaniei”: «În fapt, răscoala de la 1784, a fost soluţia ţărănească a problemei naţionale, a fost felul în care ţăranii au crezut că pot contribui la eliberarea naţiunii române. Dacă ţăranii deveneau liberi, atunci întreaga naţiune română ar fi ajuns liberă, fiindcă ţăranii reprezentau peste 90% din naţiune.(...) Curtea de la Viena nu a urmat îndemnurile la răzbunare cu metode medievale voite de nobilime, ci a luat o serie de măsuri de uşurare a sorţii ţăranilor, între care cea mai importantă a fost redarea libertăţii personale a truditorului gliei, adică a dreptului său de liberă strămutare (răpit în 1514). În rest, viaţa ţăranilor–şi deci a românilor–nu s-a schimbat în bine.» Rectorul Universităţii Babeş–Bolyai trece în revistă şi primele forme ale luptei naţionale, grupate în funcţie de: «manifestările lor concrete: 1.în plan confesional (unirea cu biserica Romei; mişcarea începută de episcopul greco-catolic Inocenţiu (Inochentie) Micu-Klein; reacţia ortodoxă în Transilvania); 2.în plan politic (mişcarea Supplex-urilor în Transilvania), 3. în plan social (Răscoala lui Horea); 4. în plan cultural (iluminismul militant, reprezentat de Şcoala Ardeleană).

Inocenţiu Micu-Klein este considerat întemeietorul gândirii politice româneşti moderne, el susţinând, în forma simplă a revendicărilor: «”Să nu se hotărască nimic de noi fără de noi şi în absenţa noastră” şi „cel ce poartă sarcina trebuie să-i simtă şi folosul” (qui sentit onus, sentiat et commodum)», invocând astfel dreptul naturii – „justiţia distributivă”: „E împotriva naturii de a purta sarcinile publice împreună cu celelalte naţiuni şi a nu le simţi şi foloasele împreună cu ele”. Al doilea mare eveniment din secolul al XVIII-lea a fost redactarea şi depunerea „Supplex Libellus Valachorum”, eveniment prezentat sintetic de istoricul Ioan-Aurel Pop: «Împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), care vizitase de câteva ori Transilvania şi deplânsese soarta supuşilor săi români, pe care îi salutase ca urmaşi ai Romei, a încercat şi chiar a reuşit să îndrepte în parte situaţia, să mai diminueze din privilegiile medievale ale stărilor şi să aducă minime îmbunătăţiri condiţiei românilor. Însă în 1790, la moartea sa nobilimea a anulat toate reformele sale moderne, revenind la conservatorism. Atunci, conducerea românească, cu pregătire religioasă, dar de-acum şi laică, iluminişti, mica nobilime, negustorii din Braşov, ofiţerii regimentelor româneşti etc. pregătesc o amplă mişcare naţională. Personalităţi ca Ioan Para, Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ignatie Darabant, Ioan Piuariu-Molnar şi alţii, majoritatea greco-catolici, redactează o seamă de memorii cu cereri, dintre care cel mai important a fost cel numit Supplex Libellus Valachorum („Rugătoarea petiţie a românilor”) din 1791, act reprezentativ al naţiunii române (este formulat acum, chiar prin titlu, în numele tuturor românilor), întemeiat pe programul lui Inocenţiu Micu-Klein. Actul este alcătuit la Oradea, la curtea luminatului episcop unit, Ignatie Darabant, iar de aici este trimis la Viena, împăratului Leopold al II-lea. Naţiunea română cere următoarele: să se şteargă numirile cuprinse de ură şi pline de ocară de „toleraţi”, „admişi”, „nesocotiţi între stări” aplicate românilor, ca fiind nedemne şi nedrepte; naţiunea română să fie reaşezată în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare (adică cetăţeneşti); naţiunea română să fie oficial declarată în drepturi cu celelalte naţiuni din ţară; reprezentanţii naţiunii române să fie aleşi în Dietă, în alte instituţii centrale şi locale, în administraţie şi, în general, în toate funcţiile publice, în proporţie cu numărul românilor etc.»

(va urma) Marius HALMAGHI