În Ciudad Bolivar, oraş din Venezuela, din 2005, funcţio­nează o închisoare în care deţinuţii se... autogospo­dăresc. În acel an, puşcăriaşii s-au răsculat şi au făcut un pact cu autorităţile: nu-i lichidează pe gardieni şi pe cei din administraţie, dacă sunt lăsaţi să se organizeze singuri. Aşa că puşcăria, în prezent, este păzită de garda naţională doar din exterior, pentru a împiedica evadările, în incintă existând un "comitet" de conducere, în frunte cu Wilmer Brizuela, alias Wilmito (32 ani), fost boxer, selecţionat chiar pentru a participa la Jocurile Olimpice din 2004, la care n-a participat pentru că, între timp, a fost arestat şi condamnat pentru jaf armat al unei bănci, trafic de stupefiante şi, ulterior, pentru uciderea unui judecător. Wilmito are o gardă înarmată, care veghează la menţinerea ordinii şi respectarea legilor şefului în incinta închisorii, construite în anii 50 pentru a "găzdui" 650 de delincvenţi, dar în care sunt în prezent 1.400. Statul nu mai dă niciun ban pentru această închisoare, aşa că Wilmito îi adună din traficul de cocaină şi marijuana, în interior şi în exterior şi din taxa fixată rudelor şi prietenilor care au dreptul să-i viziteze pe deţinuţi de două ori pe săptă­mână. Cu banii rezultaţi, le asigură deţinuţilor hrana, cumpără arme pentru paznicii numiţi de el, investeşte în ameliorarea condiţiilor de viaţă: amenajarea unui teren de base-ball, a unei piscine şi a unei săli de bal, în care se organizează diferite eveni­mente. (Recent, acolo a sărbă­torit, împreună cu sute de invitaţi, împlinirea vârstei de 15 ani a fiicei sale, marcând intrarea în lumea maturilor a acesteia). Fotoreporterul revistei fran­ceze Paris Match, Sebastian Liste, a primit permisiunea de a sta în "Vista Hermosa" (Vedere frumoasă) trei săptă­mâni pentru documentare: "Este un univers în care ierar­hiile sunt bine stabilite şi respectate. Cine le nesoco­teşte riscă să moară. Wilmito şi trupa lui ocupă pavilionul vechii administraţii, unde au televizoare şi aer condiţionat, închisoarea este împărţită pe sectoare: în unul se întâlnesc vizitatorii cu deţinuţii, altul este rezervat toxicomanilor cu probleme, altul este destinat delincvenţilor sexuali (violatori, homosexuali, pedofili. Înainte violatorii erau ucişi la intrarea în puşcărie, acum sunt doar izolaţi.) Noii veniţi sunt greu asimilaţi, mai ales cei din zone mai îndepărtate, care nu sunt vizitaţi şi, deci, nu aduc venit instituţiei şi, implicit, hranei lor. Câţiva dintre aceştia au făcut greva foamei cosându-şi gurile (!), apoi, după trei săptămâni, au făcut greva sângelui, provocându-şi răni la picioare. Wilmito i-a obligat să plece, fiind împuşcaţi de membrii gărzii naţionale, care i-au considerat evadaţi. Puşcăria este în Venezuela un fel de universitate a crimei, dar în afara ei, speranţa de viaţă a acestor răufăcători este de 30 de ani. În interior, mari ori mici, delincvenţii sunt protejaţi, aşa că mulţi preferă închisoarea libertăţii". Poate că n-ar fi rău să fie ex­perimentată şi la noi o ase­menea puşcărie, mai ales pentru cei condamnaţi pentru delicte fără violenţă: cei care dau şi iau mită, evazioniştii fis-c­ali, cei care deturnează fonduri de la stat, cei care falimentează bănci etc. Nu numai că n-ar cheltui statul cu ei, dar ar putea aduce şi beneficii!