Hogewey este un cătun în Olanda, situat la circa 20 de kilometri de oraşul Weesp (dacă aţi auzit de el). Spuneam că este mai deosebit pentru că este locuit de  152 de bărbaţi şi femei suferind de cumplita maladie Alzheimer. A fost creat în 2009, pe ruinele unui cămin  de bătrâni lăsat în paragină, finanţat fiind în întregime de Asistenţa Socială olandeză. Privind fotografiile  reportajului apărut în revista Paris Match, ai impresia că este un adevărat paradis: vile, fântână arteziană în piaţa centrală, multă verdeaţă, flori, bar, restaurant, cinematograf, teatru, locuri de întâlnire între cei internaţi şi rudele sau prietenii care îi vizitează. Marea problemă este că locurile sunt limitate, iar cererea este mare. Condiţiile oferite pacienţilor sunt deosebite, aşa că rata mortalităţii este redusă. Pentru a "prinde" un loc, se aşteaptă între 9 şi 12 luni. (Conform statisticienilor, în Olanda trăiesc peste 100.000 de bolnavi de Alzheimer, la o populaţie de circa 17 milioane de locuitori, dar cei mai mulţi sunt ţinuţi la domiciliu) Costul lunar al unui "rezident" nu-i deloc de neglijat: 5.000 de euro, dar o parte din sumă este suportată de Asistenţa Socială, proporţional cu cotizaţia plătită de-a lungul anilor. Costurile sunt atât de ridicate fiindcă şi condiţiile oferite sunt deosebite, supravegherea este permanentă, 24 de ore din 24, iar bolnavilor trebuie să li se organizeze timpul prin diferite activităţi, în funcţie de profilul acestora - unii sunt intelectuali, alţii muncitori, unii sunt credincioşi, alţii sunt atei etc. Bugetul aşezământului se mai completează cu banii plătiţi de anumite grupuri de vizitatori, curioşi să vadă această localitate cu "nebuni" (pentru că sunt şi din cei suferind de demenţă avansată). Personalul - cel angajat şi cei 120 de voluntari - li se adresează nu pe prenume, ci cu "doamnă" şi "domnule", arătându-li-se tot respectul. Satul este compus din 23 de căsuţe, locuite de grupe de bolnavi, în funcţie de stadiul bolii şi de categoria socială, pentru că burghezii au anumite deprinderi, muncitorii au alte preferinţe. Oricum,  toţi sunt angrenaţi în activităţi: cor, gimnastică, plimbări, pe jos sau cu bicicletele (cu patru roţi), filme,  piese de teatru, desen, pictură. Există şi un supermarket în care rezidenţii, singuri sau împreună cu vizitatorii, pot face cumpărături de tot felul. În sufrageriile vilelor există televizoare, iar ambianţa sonoră este asigurată de muzică clasică. Bineînţeles că asistenţa sanitară este asigurată de trei medici, care cunosc simptomele bolii fiecărui pacient şi le administrează medicamentele potrivite pentru ameliorarea bolii şi prelungirea vieţii. Celor mai agitaţi li se dau tranchilizante şi somnifere în momentele de criză, totul sub control strict medical. Câştigul cel mai mare pentru bolnavi este faptul că trăiesc în comunitate, într-o aparentă libertate de mişcare, mâncând după preferinţe şi, unii, bând şi câte un pahar de vin la prânz...
Noi n-avem asemenea aşezăminte, dar nici atâţia bolnavi. Sau nu-i ştim.