Ediţia de iunie 2013 a revistei cenaclului „George Topîrceanu” din Sibiu este gata. Aşa cum ne e obiceiul, vom vedea, vorba cântecului, „ce-avem noi aicea”. Păi, pe copertă avem o fetiţă, privind undeva, de pe o prispă. Îmbrăcată în costum ro­mânesc, în mod sigur imagine legată de „Ziua iei” ce s-a serbat ceva mai încolo. Bun. Editorialul lui Ioan Gligor Stopiţa, „Un ochi râde, altul plânge” face referire la două elemente: unul este FITS 2013, despre care autorul, din câte văd, l-a comasat cu alt festival, TIFF. Deoarece la festivalul de teatru NU au rulat filme. Despre Sibiul ca „Mecca marilor evenimente spirituale” îmi permit doar să zâmbesc, poate mai potrivit ar fi „mecla” sau „sfecla”, deoarece cam la toate panara... pardon, „eve­nimentele” acestea, cu iz de cultură cu arome de telemea şi condimente de hencleş, kitsch-ul e în floare, deşi s-ar fi putut să nu fie. Al doilea element este neefricita, din toate punctele de vedere, statuie a lui Gheorghe Lazăr din Piaţa Mare. Pe lângă faptul că e cam urâtă, e amplasată în aşa hal de zici că (virgulă) cărturarul avrigean tocmai a ras 2-3 beri „La Turn”, a plătit consumaţia şi acum pleacă acasă.Îmi permit să cred că Lazărul ăsta e la fel de ne-binevenit în Piaţa Mare a Sibiului, ca vechea denumire de „Dacia Traiană” a fostei librării. Nu ştiu cine o fi spus că Sighiiul se vinde mai bine turistic dacă-l împănezi cu denumiri germane. A greşit. O revenire pe melea­gurile „rapsodeşti” o avem de la Dorel Schorr , cu ale sale „Uneori exagerăm”. Aforis­mele sunt pline de sare şi piper, nu-s lălăite sau să spună nimic (aşa cum mulţi „umorişti” locali scriu, de te umflă plânsul) ci: „Uneori, cea mai bună dovadă de deşteptăciune e să râzi ca prostul”. Sau: „Poţi să pui carul înaintea boilor. Boi se găsesc”. Şi mai sunt... „Răsfăţatul” lui Vasile Rusu este despre un exemplu de pedagogie parentală tradiţională, bine scrisă. La fel, un scan după New York Magazin anunţă lansarea, în America, a unei cărţi de Vasile Rusu. Titlul „de acasă” adică cel pus de „Rap­sodia”, sună cam aşa: „D-l profesor Vasile Rusu îşi lansează ultima carte la New York”. Mda. Povestea e, o dată, că numita „ultima carte”, deja e lansat[ de mult, deci ar fi de preferat ca pe viitor să se evite „ştirile la zi”, nu de alta, dar până la apariţia revistei, ele devin „fumate”. Despre „Studenţie”, a lui Nicolae Stan Petruţiu, nu mai spunem nimic, deoarece povestirea se află în volumul „Mai demult, când eram june”, prezentat, tot în această pagină, ceva mai recent.  „Visele”, de Nicolae Tudor, e un „ceva” de factură fantastică, destul de „thrilling”, cu morţi, mesaje din cealaltă lume, dar subiectul cu fata decedată care  cerea haine de mireas[ pentru a se „înt]lni”, cu alesul ei, un soldat mort şi el, îl ştiam. A fost tratat şi într-un film, evident românesc, din seria vezi-l o dată şi uită-l, gen teatrul lui Purcărete. Dar relatarea de aici e ok. „O seară mirifică”, de Ovidiu Repede, ne aminteşte de una din cele mai de succes activităţi „de timp liber” din vremea comu­nismului: urmărirea de pro­grame TV bulgăreşti, în speţă meciuri de fotbal, pe Dealul Dăii, deoarece programul local era pe atunci „un rahat între două telejurnale”. Interesantă este ilustraţia, care ne arată un televizor Sport pe o Skodă, deci  exact metoda de „vânare” a meciurilor de la televiziunea vecină şi prietenă. Iar unii spun că pe atunci „era bine”. Elena Miron ne arată cum a fost ea la cineva: „Vizita”. La acel cineva unde a nimerit la un chef aniversar, a mâncat a petrecut, apoi a realizat că nu a nimerit unde trebuia, ci în vecini. M-ar interesa adresa acelor bucuroşi primitori de străini (nimeni nu a întrebat-o, la masă, „da' dumneavoastră cine sunteţi?”)... „Doamna Letiţia”, de Vasile Spiridon, este continuarea din numărul anterior al Rapsodiei, o poveste a anilor întunecaţi ai socia­lismului biruitor de conştiinţe. „Imnul cucuvelelor”, de Mihai Batog-Bujeniţă, e o parodie relativ bolovănoasă, cu egipteni antici care se com­portă ca nişte valahi con­temporani, cu bogate (şi cam din topor) aluzii politice. Îmi aminteşte de caricaturile din Jurnalul Naţional sau EvZ...  Ioan Gligor Stopiţa evocă două persoane-personalităţi: poetul Llelu Vălăreanu şi pictoriţa „Maica Viorica - roaba lui Dum­nezeu, generatoarea de inefa­bil în frescă bisericească” (cred că pe ateii de serviciu de la Rapsodia i-a cuprins tremu­riciul şi clănţăneau din dinţi ca percutorul mitralierei Pulemiot Maxim când au citit titlul, dar asta e, poate şi-or reveni şi ei).
Ca de obicei, „depar­tamentul poezie” este bogat şi îi găsim aici pe: Katy Şerban, Vasile Rusu („Cea mai deşartă deşertăciune”, asta da, ateism militant, să trăiţi tovarăşi dar alo blocu, nu mai suntem în anii '50, şi nimeni nu vă va mai lăuda în plenul şedinţelor despre cât de bine  v-aţi asumat materialismul-dialectic, deşteptareaaaaaa!), Ioan Gligor Stopiţa, Aurica Istrate  (^mi place la nebunie flow-ul ei), Georgeta Minodora Resteman, Mihai Batog Bujeniţă (îl prefer ca poet decât ca prozator), Traian Vasilcău (liric-încr]ncenat, ca orice basarabean), Sandu Cinteză (ok, dar obsesia anti-Băsescu nu face bine textului, mai ales când se repetă), Ioan Marcu, Titi Dor, Aurel Domide Şănţanu, Vasile Cucu, Liviu Ceava, Vasile Spiridon, Ioan Ghip, Ana Cristea, Nicolae Tudor şi, desigur, Eugen Deutsch, cred că unul din cei mai mari şi „ascuţiţi” umorişti în vers de pe teritoriul României (restul s-au cam extenuat ori au dat-o în ţocio-paladisme). Rătăcită aici, pe după poeţi, avem şi un ceva numit „Cunună-mă părinte, descunună-mă părinte”, de Simion Nan, o păţanie cu o căsnicie nereuşită, dar, zic eu, „a da din casă” e un obicei urât, ca să nu mai spun „a da din casă şi a publica” ce obicei e. „Oameni importanţi ai Veştemului”, de neobositul Alexandru Bucur, continuă cu familia Bozdoc, ceea ce e bine, că nu se uită. „Ziua Eroilor omagiată la Sibiu” e o... ştire. Din 13 iunie. Acum e iulie. Înţelegem pasiunea pentru jurnalism a colonelului în rezervă Victor Neghină, dar a citi ceva şi vechi, şi plin de inexactităţi, parcă nu cade bine. Deci: nu există „Pădurea Dumbravă”, Administraţia Prefecturii Municipiului Sibiu, „soldaţi gradate”, Ovidiu Siteri (îl cheamă Sitterli...), gradele militare se scriu cu literă mică (oric]t ar vrea unii invers...). Plus dezacorduri, confuzii, care, repet, dau o notă de dezordine. Ne pare rău, domnule colonel în rezervă Neghină, nu ne-a plăcut. Ne-a plăcut în schimb interviul „Lucia Nica, membru al Academiei Tradiţionale Române”. Chiar dacă o instituţie cu acest nume nu există nicăieri în lume, chiar aşa, de unde aţi scos-o domnule Neghină? În rest, persoana intervievată merită toată stima, chiar dacă întrebările sunt lungi şi plate. La final, „Semaforul lui STOP-itza”, o rubrica ce mă ener­vează la culme, deoarece e doar pe o pagină. Dacă s-ar elimina ceva din materialele mai „deşeu” (pe ăia de se supără spuneţi-mi-i mie, ca să îi am în vedere), am avea cea mai suculentă rubrică gen „poşta redacţiei” din oraş. Şi cu asta, basta. Mulţumim pentru revistă şi ne vedem data viitoare.