Când am citit cât trebuie să plătească bieţii studenţi sibieni pentru a obţine o diplomă cu care în cele mai multe cazuri n-au ce face, mi s-a făcut pielea găinii: înscriere, cursuri, cazare, mâncare, masterate, doctorate... Este o întreagă brambureală, pe care au comis-o politicienii din ultimii 25 de ani, încercând să arate (cui?) că fac ceva. Prima greşeală a fost înfiinţarea învăţământului universitar particular. De aici au pornit toate relele: facultăţi în orăşele de provincie fără tradiţie universitară, profesori universitari aduşi de la licee industriale sau (mai rău) şcoli profesionale, s-a amestecat totul, încât nu mai ştiai care-i capra, care-i varza. Nu că-s nostalgic - deşi sunt - dar înainte vreme era o rânduială în învăţământul universitar: se intra la facultate după un examen, cei cu media peste 7,50 obţineau bursă (dacă părinţii nu erau baştani cu salarii mari), care presupunea cămin, cartelă la cantină şi 30 de lei bani de buzunar. Ceilalţi, în gazdă. Rămâneai repetent în primul an, obligatoriu - dacă te ţinea brăcinarul - trebuia să mai dai admitere, dacă nu... armata era gata să te primească să-ţi faci datoria faţă de ţară. Îţi lăsai restanţe pentru examenele din toamnă, după anul doi, nu le treceai, repetai anul. De bursă pentru repetenţi n-am auzit. (Unii, care "stăteau bine de-acasă", îşi permiteau să repete anii pe banii părinţilor, oameni de la ţară, şefi ceapişti sau iasişti cu dare de mână, mândri că progeniturile lor sunt la şcoli înalte. Umbla şi-o vorbă că un asemenea tăietor de frunză la câini telegrafia părinţilor din fundul Moldovei: "Tată, trimiteţi urgent bani că am spart decanul", bieţii oameni crezând că "decanul" ar fi fost vreo operă de artă!)
Revenind în actualitate, învăţământul nostru (nu numai) universitar s-a deteriorat grav din toate punctele de vedere, iar costurile per student sunt inaccesibile pentru o familie de oameni cu venituri "normale", adică de 350-450 euro pe lună, în condiţiile în care locurile subvenţionate sunt tot mai puţine, iar aşa-zisele burse sunt de râsul cucului.
O altă anomalie de care nu se leagă niciun politician este cea a amânării examenelor de la un an la altul. N-am să uit o secvenţă de antologia absurdului: o studentă nu-şi putea lua diploma pentru că avea o restanţă la nu ştiu care materie din anul al doilea. Numai că, între timp, profesorul cu disciplina respectivă a dat ortu popii, locul lui fiind luat de alt dascăl. Fata, disperată, a venit la... urmaşul mortului, i-a spus despre ce-i vorba şi când ar putea susţine restanţa, ca să-şi ia diploma de absolvire. La care, prietenul meu, profesorul, a întrebat-o cu glas moale: "Ce notă vrei, domnişoară?" Fata s-a roşit toată. Prietenul meu: "Un 7 e bun?" A luat indexul şi i-a trecut nota. Eu aş fi întrebat-o măcar cum o cheamă şi de unde se trage, ca aspect exterior meritând mai mult decât atât, deşi, fie vorba între noi, notele, în sine, n-au nicio relevanţă.