Este o plantă perenă, legumicolă, condimentară, cu efecte medicinale. Este cunoscut din Antichitate, fiind originar din Siberia şi Mon­golia. Rezistent la tem­pe­raturile scăzute. Nu suportă excesul de apă în sol.
Înfloreşte alb-galben, în perioada august-septem­brie. Fructe, achene, mici. Frunzele şi tulpinile conţin ulei volatil, tanin, substanţe amare, vitamina B1, vitamina C, săruri minerale.
Frunzele şi tulpinile sunt folosite în alimentaţie pentru aromatizarea conservelor de carne şi legume, castraveţi în oţet.
Tarhonul se foloseşte în cazul afecţiunilor la ficat, rinichi şi stomac. O cură cu ceai de tarhon regenerează ficatul. Ajută la scăderea nivelului glucozei din sânge, stimulează pofta de mân­care, şi ca remediu împotriva formării cheagurilor de sânge în interiorul vaselor sanguine, ale inimii şi cre­ierului, protejând de atac de cord şi accident vascular cerebral.
Tarhonul conţine multe vitamine, care sunt antioxi­danţi puternici, prevenind apariţia bolilor. Uleiul esenţial eugenol din plantă este folosit ca anes­tezic local, antiseptic şi pentru dureri de dinţi. Ceaiul de tarhon este bun pentru insomnie, iar planta este considerată un întreţinător al organismului.
La prepararea mâncăru­rilor, planta se adaugă la terminarea lor, în scopul de a păstra aroma şi gustul.
Tarhonul are calitatea de a reduce febra. Pus la macerat în oţet şi apoi aplicat sub formă de comprese la articulaţiile de la mâini şi glezne. Tarhonul, spre deo­sebire de alte preparate chimice, nu are contra­indicaţii dacă este folosit cu măsură.
Esenţa de oţet de tarhon se obţine din frunze proas­pete culese, care se introduc într-o sticlă, peste care se toarnă oţet de vin sau oţet de mere şi se lasă la macerat 10 zile. Se fac comprese la încheieturile de la mâini şi picioare pentru a înlătura durerea.