Aşa a afirmat un filozof, continuând: "Începutul teo­logiei este frica". S-ar putea să aibă dreptate din moment ce mulţi oameni nu fac lucruri rele de frică: "Te bate Dumnezeu!", sau se roagă "ca să le ierte Dumnezeu pă­catele". Nu i-am înţeles nici­odată pe credincioşii de toa­te soiurile, care, între ei şi di­vinitate (Dumnezeu, Allah) simt nevoia de un interme­diar (popă, imam), iar rostul Papei de la Roma îl consi­der ilariant. Dar, dacă credeţi că aghiasma vă face mai să­nătoşi şi mai deştepţi, n-aveţi decât să beţi ca înecaţii.

* Întâmplător, am dat peste un articol publicat de Silviu Brucan - un jidan - român care a dus-o bine sub toate regimurile - în care acesta scria: "Eu am sugerat în ia­nuarie 1990 că românii (sic!) vor avea nevoie de 20 de ani pentru a învăţa democraţia. Acum (în 1996 - n.i.d.), vă­zând cum stau lucrurile în plan economic, am ajuns la concluzia că şi pentru a ajun­ge la o economie de piaţă care să funcţioneze ca în sis­temul capitalist occidental, vom avea nevoie tot de vreo 20 de ani". A fost cântecul lui de lebădă, pentru că, după o lună s-a prăpădit. De apre­ciat la acest Saul Bruckner, că s-a născut şi a murit în Ro­mânia (nu ca alţi coreli­gionari, care au tulit-o când le-a venit bine) n-a abdicat de la convingerile politice ca să parvină, a dat copiilor lui prenume "rezonabile": Anca, Vlad, Dinu (nu ca alţii: Zoia, Volodea, Nikita, Serghei, Na­taşa, cum era moda în anii 50). În interiorul meu, cred că Brucan, prim-ministru în 1990, n-ar fi făcut atâtea tâmpenii ca Petre Roman, fiul lui Ernö Neulander...

* Un afiş hazliu: "Nu parcaţi! În cazul în care parcaţi totuşi, sunaţi singuri la 0723... Trac­tări auto!"

* Când îi aud pe unii spunând cu emfază: "Ro­mânia e o ţară minunată, păcat că-i locuită", vorba lui Goebbels, ministrul Propa­gandei în vremea lui Hitler, îmi vine să scot pistolul, dar şi să-l folosesc. Tudor Vla­dimirescu a zis-o pe aia dreap­tă: "Patria este noro­dul, nu tagma jefuitorilor", dar cine dintre politicienii de azi mai citeşte ceva în afară de Facebook, ca să vadă cine-l laudă sau înjură.

* O obser­va­ţie (poate mă înşel): ju­când atâtea roluri de direc­tori, regi, voievozi, generali, secretari de partid, miliţieni, milionari, spioni, mulţi dintre actorii români, după zisa re­vo­luţie, au dorit să interpre­teze aceleaşi roluri de-ade­văratelea, intrând în partide politice şi bombându-şi piep­tul sau, mai modeşti, dându-se doar disidenţi "si­liţi de regim” să apară în spec­tacole omagiale, re­citin­du-l cu patos pe C.V. Tu­dor şi Adrian Păunescu. N-am o listă exhaustivă, dar pe câţiva îi mai văd (cu greaţă) la tv: de la Sergiu Nicolaescu şi Victor Reben­giuc, la Mir­cea Diaconu şi Dorel Vişan sau Florin Zam­fi­rescu şi Ion Ca­ramitru, ca şi alţii mai puţin mediatizaţi, dar tot ji­godii. Culmea e că, pe vre­muri erau preferaţii mei. Ca să vezi cum te poţi înşela, băgându-ţi prietenul în patul conjugal!