Agenda vieţii spirituale

Suntem în săptămâna a 29–a după Rusalii. Pericopa evanghelică a acestei săptămâni (Lc 17, 12–19) ne prezintă vindecarea celor zece leproşi.

La Mântuitorul Iisus Hristos au venit zece leproşi cerând să fie vindecaţi. Mântuitorul nu lungeşte vorba, ci le spune doar să meargă şi să se arate preoţilor, pentru ca aceştia din urmă să constate vindecarea, după cum prevedea legea iudaică, pentru a se putea întoarce la familiile lor. Pe drum are loc minunea şi toţi cei zece leproşi se vindecă. Cu toate acestea, numai unul dintre ei găseşte de cuviinţă să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu, iar acesta nu era evreu, ci samarinean, considerat de evrei ca fiind de neam inferior.

Dacă ceilalţi nouă transformă bucuria vindecării în bucuria libertăţii de a–şi vedea de treburile lor, eliminând din ecuaţie pe Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al vindecării, al zecelea, care era samarinean, este singurul recunoscător. El înţelege că nu poţi să mergi mai departe fără să mulţumeşti Celui care ţi–a dăruit sănătatea integrală. Dacă cei nouă uită repede binefacerea arătată şi starea în care erau înainte de vindecare, al zecelea nu poate să conceapă o nouă viaţă fără să mulţumească Binefăcătorului său. El realizează că sănătatea de care se bucură acum şi pe care a primit–o este un dar de la Dumnezeu şi nu un merit al lui.

Când l–a văzut, Domnul a rostit memorabilele cuvinte: "Dar cei nouă unde sunt? Nu s–a aflat să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta care este de alt neam". Prin această întrebare retorică, Mântuitorul pune în contrast recunoştinţa samarineanului cu nerecunoştinţa sau nesimţirea celor nouă evrei, care uită să mulţumească. Mântuitorul nu avea nevoie de recunoştinţa sau lauda celor nouă, deoarece El a săvârşit minunea din iubire milostivă. Însă prin atitudinea Sa de mustrare, Iisus ne învaţă că omul căruia i s–a făcut un bine şi nu mulţumeşte se află într–o stare spirituală nefirească, nesănătoasă. Cu alte cuvinte, recunoştinţa trebuie să fie cel mai firesc sentiment al omului în faţa binefacerii primite de la cineva. Nerecunoscătorul este mai prejos şi decât animalele, care, de multe ori, îşi manifestă recunoştinţa faţă de binefăcătorii lor. Arunci, de pildă, câinelui un os şi, pentru că nu are gură să–ţi spună "mulţumesc", dă din coadă. De aceea, ca oameni mai ales, trebuie să fim recunoscători tuturor şi, desigur, mai întâi lui Dumnezeu, pentru darurile Sale, pe care le revarsă asupra noastră. Căci Dumnezeu ne asigură toate cele necesare vieţii: aerul pe care îl respirăm; apa pe care o bem; lumina care luminează; copacii şi plantele care ne hrănesc etc. Să ne închipuim ce s–ar întâmpla dacă ar lipsi aceste bunuri zilnice, pe care Dumnezeu ni le oferă gratuit tuturor. Iar noi, care ne înfruptăm din dărnicia Lui, cel mai adesea uităm să–I mulţumim Ziditorului pentru darurile primite, ca şi cei nouă care, când au dat de bine, au uitat de Dumnezeu!

De aceea suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne–a dat în această viaţă, pentru ca astfel să primim binecuvântarea Lui şi "dar peste dar". Căci Mântuitorul nu fericeşte pe cei care sunt nerecunoscători, ci pe cei care sunt recunoscători şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru binefacerile primite!.