Din Murano şi Boemia au venit odinioară vestiţi meşteri sticlari ca să lucreze în glăjăriile din Sibiu. În Arpaşu de Jos, Avrig, Cârţişoara, Porumbacu de Sus, Tălmaciu se făceau ochiuri de sticlă, ploşti, pahare poloneze, butelii, aşa că sticla ajungea până în Ţara Românească sau chiar în oraşele Imperiului Otoman.
Cinci glăjării sibiene consemnează Mircea Dan Lazăr în "Repertoriul glăjăriilor transilvănene din secole XVII-XIX", studiu publicat în "Brukenthal. Acta musei". La Arpaşu de Jos, Avrig, Cârţişoara, Porumbacu de Sus şi Tălmaciu au funcţionat aceste glăjării. Au fost şi perioade de declin şi de mărire, altfel spus au fost vremuri când produsele din aceste glăjării ajungeau în casele nobililor, dar şi ani când atelierele decădeau, ba chiar se închideau.
31 de ateliere au fost inventariate în Transilvania. Cum de au apărut atâtea în Transilvania şi pe teritoriul de azi al judeţului Sibiu? Transilvania oferea cadrul ideal pentru glăjării, prin materiile prime: de la nisipiul şi pietrişul cuarţos, la pădurile necesare pentru cuptoarele de topire.
Atelierele de producere a sticlei erau cunoscute
sub numele de glăjării sau hute. Denumirea
glăjărie are la bază
termenul german "Glas".

Sticla de Porumbacu de Sus, între
meşterii italieni şi negustorii turci

Primele glăjării sibiene par să fi fost cele din Tălmaciu şi Porumbacu de Sus sau, cel puţin, asta
arată documentele:
cea din Tălmaciu este menţionată în anul 1614,
iar cea din Porumbacu -
prin 1621-1622.
Glăjăria de la Porumbacu de Sus a fost înfiinţată prin grija principelui Gabriel Bethlen, care în perioada 1625-1626 a poruncit să fie aduşi din Veneţia, şi anume de Murano, “iscusiţi meşteri sticlari", scrie Mircea Dan Lazăr, citându-l pe Georg Krauss. Dar sticlă se producea deja aici, iar dovada o avem din anul 1624, când doi trimişi ai principelui au mers la Cluj să vândă sticlă.
Şi au lucrat meşterii italieni ani buni în Porumbacu, dar după moartea principelui Bethlen, în 1629, au ales să plece căci au fost ''prost ţinuţi''. În consecinţă, glăjăria decade şi abia în  1637 se ridică o nouă hută. Revigorarea e cu folos, aşa că în 1642, în hută erau 6.200 "ochiuri'' de sticlă, 80 ploşti late şi 400 pahare poloneze mijlocii.
După 1664, glăjăria intră din nou pe o pantă descendentă. Cauze au fost destule: era  exploatată la maxim, reparaţii şi modernizări nu se făceau, producţia era puţină şi de proastă calitate. Falimentul şi închiderea glăjăriei păreau aproape între anii 1693 - 1700, dar tot
s-au mai găsit arendaşi: pentru sume modeste, huta a fost arendată unor arendaşi poloni şi evrei.
Mai mulţi proprietari s-au schimbat până când, în 1757, ea a trecut în proprietatea fraţilor Gabriel şi Nicolae Bethlen, care îşi împart pentru o vreme cheltuielile şi veniturile. Din 1762, Gabriel Bethlen e singurul stăpân şi demarează o serie de modernizări pentru a transforma glăjăria într-o afacere profitabilă. Un prim pas fusese făcut deja, căci "pe 13 august 1761, Gabriel Bethlen încheie la Viena un contract cu un maistru de hută, cu numele de Franz Boschva, care se angajează să vină în Transilvania împreună cu alţi şase meşteri buni printre care un pictor şi un gravor, şlefuitor. La 11 ianuarie 1762 meşterii angajaţi la Viena au şi început să lucreze, iar la 17 ianuarie a sosit la Porumbacu un grup
de sticlari", notează
Mircea Dan Lazăr.
Rezultatele s-au văzut imediat, aşa că Bethlen a înfiinţat depozite în Cluj, Braşov, Alba Iulia, Sibiu şi a încheiat contracte cu negustori din Ţara Românească şi cu turcul Mustafa Aga, astfel încât produsele de la Porumbacu să ajungă hăt departe. Pentru ca marfa să ajungă la destinaţie, ea era transportată cu căruţele până la Turnu Roşu şi de acolo pe Olt, cu ajutorul unor ambarcaţiuni, în Ţara Românească.
Funcţionarea hutei a continuat şi după moartea principelui Gabriel Bethlen, până în anul 1894, când activitatea este stopată şi huta părăsită. Importanţa glăjăriei de odinioară se vede şi azi, în toponimele păstrate în sat: Bârcul Glăjăriei, Glăjăria Arsă şi La Glăjărie. În locul numit La Richirie, arheologul Mircea Dan Lazăr a efectuat săpături arheologice, descoperind în întregime baza camerei de ardere a cuptorului pentru topit sticla, camera de lucru, o vatră pe care stăteau lucrătorii pentru suflat sticla.

Sticlarul
Domniei Sale

... era numit, în 20 iulie 1715, Stephan Juon, cel care se ocupa de sticlăria din Arpaşu de Sus. În deceniile următoare, huta este condusă de Fleissig (al cărui nume apare şi la Porumbacu de Sus `i Cârţişoara) şi de Baptis Fischer, şlefuitor de sticlă de origine cehă care îşi ia angajamentul, în 1804, să reconstruiască huta. Zis şi făcut, aşa că în luna iulie a aceluiaşi an, atelierul de gravură al glăjăriei era deja funcţional, iar huta mai mare decât suratele din Porumbacu şi Cârţişoara. Mărirea nu a fost de lungă durată, căci documente din 1844 îl consemnează pe Ferdinand Friederich care lucrează la ridicarea glăjăriei. În consecinţă, în anul 1856 huta din Arpaş deţinea un cuptor pentru topit sticla şi 10 ''oale"  pentru topit sticla.
Glăjăria a funcţionat fără întrerupere pâna la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Veche e şi huta de la Cârţişoara, atestată din primii ani ai secolului al XVIII-lea. "Începutul activităţii la hută îl putem considera
că a avut loc în anul 1718 după ce a produs la comandă ''farfurii'' (''ochiuri'') de sticlă veche şi măruntă''. În anul 1728 se fabricau, pe lângă ''farfurii'' (''ochiuri'') şi tablă de sticlă (foi pentru geamuri) şi diferite butelii", precizează Mircea Dan Lazăr.
După 1735, şi glăjăria din Cârţişoara intră în declin, ba chiar pare să fi fost închisă, pentru ca în primăvara anului 1762, Teleki Lajos să repornească activitatea, dar într-o hută nou construită. Defrişarea pădurii a făcut ca după două decenii, activitatea să fie iarăşi relocată; dar noul spaţiu nu a fost de bun augur căci, în 1782, totul a fost
mistuit de un incendiu, aşa că munca s-a desfăşurat din nou la vechea hută.
Dintr-un arendaş în altul a trecut apoi glăjăria, dar nici condiţiile nu era bune şi nici calitatea sticlei, catalogată drept "foarte urâtă". La jumătatea secolului al XIX-lea, lucrurile stăteau mai bine la Cârţişoara, unde se fabrica şi sticlă gravată, iar huta deţinea un cuptor şi zece creuzete pentru
topit sticla. Ultimul
document în care este menţionată glăjăria
datează din anul 1902.
În ceea ce priveşte informaţiile despre huta de la Avrig, trebuie spus că datele specialiştilor sunt contradictorii; se susţine că ar fi fost întemeiată pe la 1738 sau 1830.

Muncitorii din glăjării

Italieni, nemţi, cehi şi polonezi au venit să lucreze în glăjăriile din Transilvania. Ei făceau muncile calificate, fiind buni meseriaşi, iar sub oblăduirea lor, lucrau iobagi români, la diferite munci ce le erau repartizate. "În general în perioada 1632 - 1691 muncile calificate sunt executate de către meşteri sticlari străini, nemţi şi polonezi, iar cele necalificate de către iobagii români... Urbariul de la 1664 de la Porumbacu de Sus aminteşte supuşii domeniului şi din satele aparţinătoare care îndeplinesc munci la gl[j[rie", scrie Mircea Dan Lazăr. Afirmaţia sa este susţinută şi de alţi cercetători: despre sticlarii italieni aduşi de Gabriel Bethlen vorbeşte şi Eugen Denize în cartea "Italia şi italienii în cultura română". Apoi, în lucrarea "Sticlăria medievală din Transilvania. Repere generale şi documente arheologice", Adrian Andrei Rusu citează o însemnare, făcută la Veneţia în anul 1468, conform căreia Giovanni da Curzola a declarat în faţa cancelariei că a văzut, în ţinuturile româneşti, "muncitori plecaţi din Murano, care erau în măsură să producă sticl[ obişnuită, dar şi cristal".
În acele vremuri, Veneţia şi, implicit Murano, erau faimoase pentru sticla meşteşugit realizată. În Veneţia se producea sticlă încă din secolul al VIII-lea, iar Murano s-a înscris pe harta marilor ateliere în anul 1291, când sticlarilor veneţieni li        s-a ordonat să-şi mute atelierele în Murano, de teama unor eventuale incendii. La mare căutare şi preţuire fiind, meşterii sticlari au urcat rapid pe scara socială. Aşa se face că în secolul al XIV-lea li se permitea să poarte sabie, iar fiicele lor se puteau căsători cu nobili din cele mai influente familii ale Veneţiei.
Ce nu li se permitea meşterilor sticlari veneţieni? Să părăsească republica, căci secretul profesional trebuia păstrat. Cine îl dezvăluia era aspru pedepsit: i se confiscau proprietăţile, i se tăiau mâinile, ba chiar plătea cu viaţa. Cu toate acestea, mulţi au fost meşterii care şi-au asumat riscul şi au călătorit de-a lungul şi de-a latul Europei pentru a pune pe picioare ateliere de
sticlărie. Unii dintre
ei au ajuns în Sibiu.
De călătorit au călătorit şi sticlarii din Boemia, care a furat supremaţiei Veneţiei ca centru al sticlăriei europene. Şi cum meşteşugul permite practicarea lui cam oriunde în lume, destui au fost meşterii care au călătorit în Imperiul Austro-Ungar şi dincolo de graniţele sale, scrie sit-ul http://www.bohemian-glassworks.com.

Folosirea sticlei în perioada medievală

În studiul dedicat sticlăriei medievale, Adrian Andrei Rusu precizează că în ţinuturile româneşti, folosirea sticlei se extinde odată cu secolele XIII-XIV, în diferite domenii, de la arhitectură la viaa de zi cu zi.
În arhitectură, de exemplu, sticla a fost utilizată la închiderea ferestrelor; în Transilvania, mărturiile despre folosirea sticlei în construcţii încep să se aglomereze doar către finalul secolului al XV-lea. La biserici, palate episcopale şi centre domeniale se menţionează geamuri din sticlă. Şi pentru municipiul Sibiu avem o menţiune în acest sens şi ea se datorează unei notiţe referitoare la “curăţirea ochiurilor de geam de la clădirea corpului principal al Primăriei vechi, adică la Casa Altemberger",
notează Hermann Fabini,
în "Sibiul gotic".
 Se mai ştie apoi că, de la sfârşitul secolului al XV-lea, Transilvania exporta sticlă către Ţara Românească, deci e clar că aici se producea sticlă. Şi tot atunci, la sfârşitul secolului al XV-lea, sticlarii sibieni se remarcau şi ca pictori de vitralii. În consecinţă, într-un statut de breaslă, elaborat în Sibiu, în anul 1520, se specifică faptul că
pictorul de vitralii trebuia să îşi dovedească îndemânarea şi prin întocmirea
unui geam cu ochiuri rotunde, mare de un cot.
Alchimişti, farmacişti, medici şi bărbieri-felceri au folosit apoi instrumente din sticlă, iar în Sibiu trebuie să se fi regăsit asemenea unelte, dacă e să ne gândim că aici au fost atestate documentar primul spital din ţară - în 1292 şi prima farmacie -în 1494.
Sticla s-a folosit apoi şi în oglinzile din casele nobililor, iar multe dintre aceste oglinzi erau aduse direct de la Veneţia, în secolul al XVI-lea. Şi tot în casele nobililor s-a folosit vesela din sticlă: unul dintre cele mai vechi pahare din sticlă de pe teritoriul Sibiului a
fost datat în  1520 şi a fost descoperit în Soroştin.
În ceea ce îi priveşte pe sticlarii sibieni, primul consemnat este Benedict, în anul 1485. "Poate contemporani cu el au fost şi Nicolae, menţionat şi ca pictor până la 1501, şi Conradin. Numărul
sticlarilor sibieni a impus luarea lor în considerare cu prilejul constituirii breslei pictorilor, tâmplarilor şi sticlarilor din anul 1520", adaugă Adrian Rusu.


n Istoricul Plinius considera că sticla a fost descoperită de fenicieni, în jurul anului 5.000 î.Hr.
n Cele mai vechi obiecte din sticlă datează din anul 3500 î.Hr. şi au fost găsite în Egipt şi estul Mesopotamiei.