Nu ştiu pentru câţi din cei care aud de „Straja Dragonilor” le e clar despre ce este vorba. Da, e o carte cu acelaşi nume scrisă de Ion Negoiţescu, e o clădire demolată prin anii ‘80 de la Dragoner (intersecţia Ocnei, 9 Mai şi Faurului), dar pun pariu că termenul de „dragon” le sună multora ciudat. Cum, dragoni la Sibiu? Da. Şi nu balauri din aceia mitologici, care au multe capete şi zboară prin aer, ori sunt înţelepţi şi prietenoşi cu copiii. Ci doar o anumită categorie de militari, ceva mai specială, care, iată, şi-a purtat paşii şi prin Sibiu. Vom vedea în cele ce urmează ce şi cum a fost cu ei.

Dragonii, strămoşii „forţelor de reacţie rapidă”

Erau şi infanterişti, şi cava­lerişti, termenul de „dragon” fiind sinonim cu „infanterie călare”, adică militari care să fie bine pregătiţi în ambele „direcţii” - luptă călare sau pe jos – aceasta până prin se­colul al XVIII-lea când ei devin doar cavalerie uşoară şi o categorie indispensabilă pentru orice armată a acelei perioade. Denumirea ar pu­tea veni de la o anume armă uşoară de foc - „dragon” sau „blunderbuss” - folosită de cavaleriştii francezi, de calibru mare, dar eficientă numai la distanţe mici. 
Iniţial, "strămoşii" dragonilor au fost trupele pedestre care, la nevoie, erau transportate - pentru a lua prin surprindere adversarul - călare. Această procedură a debutat, oficial, în secolul al XVI-lea. Astfel, sunt pomeniţi prinţul Alexandru de Parma, care, în 1552, a trans­portat, câlare, câteva companii de infanterişti, pentru a crea surpriză în rândul adversarilor. La fel a procedat Louis de Nassau, în timpul bătăliei de la Mons, din 1572. 
Nu se ştie data exactă a apariţiei "oficiale", dar "naşii" dragonilor se pare că sunt Charles de Cossé, conte şi mareşal de Brissac, zis şi "Frumosul Brissac", la 1600, sau contele Ernst von Mans­feld, în 1620, care a folosit caii pentru a mări mo­bilitatea trupelor sale cre]nd ceea ce s-a numit în acea vreme o "armată zburătoare".

În perioada lor timpurie, dragonii erau organizaţi nu în escadroane, (cum era cava­leria) ci în companii ca infan­teria, gradele fiind tot ca ale trupelor de infanterie. La fel, regimentele de dragoni folo­seau pe câmpul de luptă, pentru a transmite ordinele, tobele nu goarnele. 
Graţie flexibilităţii lor, dragonii au fost folosiţi şi pentru păstrarea ordinii în interiorul teritoriului, ceva gen jandarmerie călare, împotriva grupurilor de tâlhari ori pentru înăbuşirea revoltelor. Au mai fost folosiţi ca trupe de pază a unor obiective, ca avangardă sau ariergardă. Un alt avantaj al lor era unul de ordin eco­nomic, regimentele de acest fel fiind mult mai uşor de în­treţinut, cu cai sau echipa­ment, decât cele de cavalerie. Din secolul al XIX-lea, rolul dragonilor a progresat, din cel de infanterie călare, în cel de cavalerie medie. La începutul Primului Război Mondial mai existau regimente de dragoni în cadrul armatelor com­batante. Ultimele acţiuni militare ale dragonilor ca infanterie călare au avut loc în anii '60-'70, cu armata portugheză, în conflictul din Angola. În ziua de azi, regi­mentele de dragoni sunt folo­site doar ca trupe de paradă sau protocol, ca în Brazilia, Canada, Chile, Danemarca, Finlanda, Franţa, Norvegia, Peru, Portugalia, Suedia, Elveţia, Marea Britanie şi SUA.

Dragonii austrieci

În armata austriacă, dra­gonii (“Draconen”) au apărut în jurul anului 1623. Iniţial erau companii care acţionau ori independent, ori ca parte din regimentele de cuirasieri (ca­va­lerie grea)  sau arche­buzieri, abia în timpul ge­neralului Albrecht von Wallen­stein (prima jumătate a secolului XVII) fiind vorba de regimente de dragoni, dar cu efective mici (trei-cinci com­panii). După Războiul de 30 de ani, armata austriacă avea doar un regiment de dragoni (faţă de nouă de cuirasieri), numărul lor crescând în timpul războiului austro-turc (1683-1698) la 14, pentru ca la începutul secolului XX acesta să fie de 15.“În timpul îm­păratului Carol (Karl) al VI-lea, fiecare regiment de dragoni a primit o companie de grena­dieri. “During the Austrian war of succession a dragoon regiment had mostly a level of 1,000 men which were reduced in peacetime to 800. Dragonii erau socotiţi, până la apariţia husarilor, cavalerie uşoară, pentru ca în secolul al XVIII-lea să fie clasificaţi drept „cavalerie grea” sau „cavalerie germană”. La mijlocul seco­lului al XIX-lea, dragonii erau o categorie intermediară între cavaleria uşoară („chevaux-legeres”) pe de o parte şi cuirasieri şi husari, pe de altă parte.“Aşa cum spuneam, Austria şi ulterior Austro-Un­garia, au avut 15 regimente de husari, numerotate ca atare, plus alte două „cu nume”: Althann şi Lichtenstein. Unele dintre ele au fost şi prin Sibiu.

Dragonii „de Sibiu”

Mai multe regimente, din cele 15 plus 2, au fost şi în Hermannstadt, lucru firesc, datorită importanţei oraşului din punct de vedere admi­nistrativ şi militar. Le vom trece în revistă aici, graţie şi paginii web www.kuk-wehrmacht.de
Regimentul 2 de Dragoni de Boemia: s-a format în 1672, ca regiment regal de cui­rasieri, sub conducerea colonelului conte Caraffa, cu părţi din desfiinţatul Regiment Holstein. Militarii erau recrutaţi din Austria Superioară sau Infe­rioară şi Boemia. În 1733 a staţionat în Sibiu (garnizoană de pace), „proprietar” fiind contele Carl von Braunsch­weig-Lüneburg-Bevern, iar comandant colonelul-conte Joahnn Heinrich de Palantain. 
Regimentul 4 de Dragoni Austria Superioară-Salzburg s-a format în 1672, ca regi­ment de cuirasieri, sub co­manda colonelului Christoph Wilhelm Freiherr von Harrant. În 1686  sub comanda loco­tenent-colonelului Razen­hausen, şi în componenţa Cor­pului Scherffenberg, participă la înăbuşirea revoltelor din zona Sibiului, la fel şi în 1703 (conduşi de lt.col. conte Ignaz Costa) împotriva rebelilor curuţi care atacau Sibiul.

Regimentul Boemian de Dragoni Nr. 8: cel mai vechi regiment imperial de cava­lerie, cu o „vârstă” de 299 de ani, funcţionând din secolul al XVII-lea până la căderea Imperiului Austro-Ungar, în 1918. Recompensat cu privi­legii de câtre împăratul Ferdinand al II-lea, în semn de recunoştinţă pentru că aceştia l-au apărat, în 1619 de o „tentativă de lovitură de stat” din partea provinciilor aus­triece protestante, aliate cu boemienii. Regimentul a mai purtat şi numele de „Cava­leriştii Florentini” („Florentiner Reiter”). La Sibiu au „stat”, sub conducerea locotenent-colo­nelului Chauviray, în anul 1686, în componenţa ace­luiaşi corp Scherffenberg. 
Regimentul de Dragoni nr 9, (Galiţiano-Bucovinean): a fost for­mat iniţial în Boemia, ca regiment de cuirasieri. A sta­ţionat în Sibiu vreme de doi ani, între 1739 şi 1741, pe vremea când se afla sub comanda colonelului conte Preisgott-Kueffstein.
  Regimentul Boemian de Dragoni nr. 10. Înfiinţat (ca o companie, apoi cinci) în 1631, de către colonelul Illow, abia în 1634 este „format” ca regiment de dragoni propriu-zis. La Sibiu este menţionat în anul 1705, când a luat parte la apărarea oraşului şi a spargerii blocadei impuse de trupele curuţilor lui Ferenc I Rakoczy. Părţi din acest regiment au mai participat, în 1707, la luptele din zona Devei, Clujului şi Sibiului. Comandant al regimentului în perioada „sibiană” era faimo­sul general conte Johann Ludwig Rabutin de Bussy.

Regimentul Boemian de Dra­goni nr. 13: Format în 1682, în Silezia. Participă la luptele cu revoluţionarii paşoptişti maghiari, în 1849 fiind prezenţi în bătăliile de la Sebeşu Săsesc (Alba), Sibiu, Slimnic şi Ocna Sibiului. Comandanţi au fost atunci coloneii Johann von Coppet şi Ludwig von Gablenz. 

Acestea au fost, direct sau indirect, regimentele de dra­goni austriece care au avut, la un moment dat, „baza” în Sibiu sau au „operat” din punct de vedere militar în această zonă. Menţionăm că denumirile din text sunt denumirile oficiale ale lor, nu numele exact din perioada lor „sibiană”. La fel, nu toate regimentele de dra­goni menţionate au avut în mod neapărat legătură cu „Straja Dragonilor” din Oraşul de Jos.

Dragonii, în ciuda faptului că misiunea lor era şi de menţinere a ordinii interioare a oraşului, au efectuat şi acţiuni „neconforme”. În „Cronica oraşului Sibiu”, Emil Sigerus menţionează, la 14 şi 22 aprilie, că dragonii şi husarii au jefuit pe cei sosiţi cu marfă în piaţa principală a oraşului, doi capi ai acestora fiind executaţi prin spânzurare. 

Straja Dragonilor, clădirea

Da, la intersecţia străzii 
9 Mai cu Ocnei, drumul se bifurca, lăsând loc unei clădiri cu o arhitectură oarecum interesantă. Semăna vag cu o corabie, cu alemente arhi­tecturale baroce şi neo­clasice, iar unii mai spun că „porecla” ei ar fi fost „Arca lui Noe”. Era Straja Drago­nilor. Un fel de corp de gardă al acestor infanterişti călări, chiar vizavi, „strategic” chiar, de faimosul han „La Mielul Alb” - posibil şi locul unde erau „cazaţi” caii dragonilor şi hrăniţi proprietarii lor. Hanul a rezistat timpului până recent, când a clacat cofetăria cu acelaşi nume. Straja Dragonilor nu a rezistat. În 1976 (după cum spune patrimoniu.sibiu.ro) sau 1980 (după alte surse, mai credibile) a fost demolată, fiind înlocuită de un fel de fântână arteziană de un kitsch socialist uluitor, un fel de turn stilizat ce arăta ca o rachetă înfiptă în beton, de i se mai spunea şi „bomba cu neu­troni”. A dispărut şi aceasta, lăsând loc unei „insule” în carosabil. 

Răsfoind „pe rapid” filele istoriei, aflăm că aici a fost un oficiu poştal, „Librăria Noastră Nr.2”, cu denumirea schim­bată în „Lyceum”, mutată, după demolare, pe Ocnei, şi pustiită până în ziua de azi. Mai înainte? Locuinţe şi prăvălii. De exemplu, în Adressbuch-ul sibian de la 1901, apar aici un cizmar, Anton Zacharias, un „magazineur” (proprietar de depozit? Lucrător la un depo­zit? Nu îmi e clar...), Samuel Glanz, o văduvă de veterinar, Julkie Horedt şi prăvălia lui Isak Zimmermann, băcan şi comerciant de lămpi cu spirt. După Zoltan Kalmar, înainte de naţionalizare, aici a 
fost prăvălia de stofe a lui J. Andree. 
Acum, de „Dragoner” mai aminteşte doar toponimia lo­ca­lă, „La Dragoner” fiind orice magazin din zonă. „Dragoner” au mai fost numite o ali­men­tară (desfiinţată) şi o pizzerie, încă funcţională. În rest, nimic care să amintească de acest loc „militar” cu destulă vechi­me, şi de aceşti infan­terişti pe cal mult mai reali decât kitsch-cavalerii „medievali” şi aşa-zisele „domniţe” care nu au legătură cu vreo realitate isto­rică. Păcat, avem o istorie atractivă, dar se pare că nimănui nu-i pasă de ea.