Un om care nu a trecut prin viaţă fără să îi simtă toate vibraţiile, fără să-i încerce gusturile şi poveţele. Un om care, după ce a fost mecanic la avioanele de luptă şi paraşutist, a dorit să îşi alimenteze, în sfârşit, şi dorinţa din copilărie, niciodată apusă: aceea de a fi actor, de a juca teatru, de a intra în pielea unor personaje şi de a oferi, în acest fel, exemple ale societăţii şi bucurie oamenilor. Vorbim aici despre Teodor Portărescu, actorul care în 1950 a păşit pentru prima dată pe scena Teatrului de Stat din Sibiu, actualul "Radu Stanca".
Acum 94 de ani, exact în această zi, pe 22 aprilie, ve­dea pentru prima dată lumi­na zilei Teodor Portărescu. Şi-a petrecut copilăria şi ado­lescenţa în Joloboc, comuna Pia­tra, din judeţul Orhei, Ba­sa­rabia, acum Republica Mol­­do­va, alături de familie. Spune că mama sa provine din Ucraina şi că, poate, s-a născut chiar pe apa Nistrului. Astăzi, îl găsim într-un apar­tament modest din strada Gorăslău din Sibiu. Cu me­lan­colie, răsfoieşte paginile albumelor de fotografii care îi istorisesc întreaga exis­ten­ţă. Astfel, ele spun despre apele Nis­tru­lui pe care le-a "lăsat" să curgă acum mai mulţi ani în zona natală, po­ves­tesc ple­ca­rea din Basa­rabia, pe­ri­oada Galaţiului, a Sighi­şoa­rei şi, îndeosebi, a Sibiu­lui, oraşul care i-a deve­nit ca­să acum mai bine de jumă­tate de secol, oferindu-i, în ace­laşi timp, şi atingerea ce­lui mai înalt ţel al vieţii: teatrul. Ne aşezăm şi noi la masa depănătoare de amin­tiri, ală­turi de Teodor Portă­rescu. În faţă, cu un pahar cu apă, câ­teva fructe şi sute de foto­gra­fii, diplome şi alte distincţii.

"Cine este Teodor Portărescu?"

"În satul unde am crescut, la 200 de metri era un izvor, cu o capacitate de 18 litri la secundă, o apă nemaipo­menită venită din stâncă", începe să povestească Teo­dor Portărescu. Acolo, tatăl şi bunicul său au construit o moară de apă, unde tânărul de atunci îşi desfăşura cele mai multe dintre activităţi, ajutând, cât putea, la muncile gospodăreşti. De aseme­nea, îşi ajuta tatăl să con­struiască mobilă şi case, iar seara se refugia în lectură. Asta până când a împlinit 20 de ani, când a trebuit să fie încorporat în armată şi înrolat în Flotila a Treia Aviaţie Galaţi. Familia i-a rămas acasă, până la ocuparea Basarabiei de sovietici, în 1940, când au fost expulzaţi în Siberia timp de zece ani. "Eu am avut un noroc, ca să zic aşa, că eram încorporat într-o clădire cu tindă. Eram 14 inşi, recruţi, pregătiţi pentru instrucţie", povesteşte Teodor Portă­rescu. Nici bine nu ajunsese acolo, că l-au şi trecut primii fiori, după cum spune. A doua zi de la înregimentarea sa, a fost chemat la cancelarie. "<<Cine este Teodor Portă­rescu?>>. <<Eu sunt>>. <<Pof­tim la cancelarie!>>" ne destăinuie dialogul artis­tul. Motivul pentru care fusese chemat era simplu: trimisese o carte poştală, care putea fi citită cu uşurinţă. Primul gând al său a fost acela că poate a scris ceva ce era inter­zis. Însă, a rămas cu totul uimit când a aflat adevărata cauză. Conducerii i-a plăcut scrisul lui Portărescu, drept pentru care l-au păstrat în cancelarie ca să scrie cele necesare. "Am scăpat de mi­zeria şi comportamentul ce­lor­lalţi. Am rămas cu sergen­tul de zi. Am avut noroc că am scăpat şi de ghiduşiile celor de dinainte, care vroiau doar să îi umilească pe cei nou-veniţi", spune Teodor Portă­rescu. Aici a învăţat militărie şi, mai târziu, şi tainele mecanicii, de care s-a arătat foarte interesat, întrucât încă de mic meşterea pe la bicicletă şi îi studia roţile. În armată, a făcut mecanică de bord şi a învăţat modelele avioanelor şi motoarele lor.

În sfârşit, la Sibiu

De la aviaţie, a trecut la pa­raşutism. Astfel, o zi i-a adus în faţă un ziar în care era notat un anunţ potrivit căruia se căutau tineri volun­tari pentru Şcoala de Para­şutism, fă­când parte din pri­ma promo­ţie de paraşutişti din 1941. S-a prezentat şi a trecut de probele concursului, in­clusiv cele medicale şi fizice, fiind repartizat în Escadrila V şi plecând în deplasare la Popeşti-Leordeni, "pe moşia lui Cătescu", după cum îşi aminteşte. Acolo i-a cunoscut pe Nelu Cezar şi pe Grigore Baştan, oameni de care Teodor Portărescu s-a simţit apropiat sufleteşte şi cu care a legat prietenii adevărate. Îşi aminteşte cum drumul său şi-a schimbat traiectoria şi către Sighişoara. Astfel, într-o zi Nelu Cezar îşi dorea să meargă acasă şi avea nevoie de permisie din partea ser­gentului major. Cu această ocazie, l-a întrebat şi pe Teo­dor Portărescu dacă doreşte să îl însoţească la Sighi­şoara. "Ei, de ce? Nu e cazul să vă deranjez. Să iau masa la tine acasă?", rememo­rea­ză actorul. Cu toate acestea, a fost convins să meargă la Sighişoara, iar destinul a făcut să îl cunoască pe şeful unui atelier de tâmplărie, unde avea să lucreze timp de aproximativ un an, după ce a absolvit Şcoala de Paraşu­tişti. Aici, şi-a început şi paşii culturali, la Casa de Cultură a oraşului, care a găzduit şi câteva dintre spectacolele în care au jucat şi cei doi tineri paraşutişti, ocazii care au oferit şi posibilitatea de a se prezenta la Sibiu la un con­curs la Teatrul de Stat, în urma căruia au fost angajaţi. S-au mutat în oraşul de pe Cibin, însă curând Teodor Portărescu a rămas singur, întrucât prietenul său, Nelu Cezar, a plecat la Bucureşti, la Teatrul Armatei. La Sibiu, actorul joacă în peste o sută de roluri, sub bagheta a zeci de regizori, printre care se numără Radu Stanca, Dan Nasta şi Mihai Dimiu. De asemenea, a urcat pe scenă alături de Ion Besoiu, Angela Păcuraru-Albani, Sebastian Papaiani şi Constantin Chi­riac, actualul director al Tea­trului Naţional "Radu Stan­ca". În fiecare zi din anii 1950-1976 respira teatru. Chiar şi marţea, când, teoretic, era liber. Nici măcar vremea pen­sionării nu l-a împiedicat să urce pe scenă, până în 1989. Pe Portărescu, spectatorii l-au putut vedea în multe roluri. De la cele principale, la cele secundare. Pentru el, fiecare era o provocare, pentru care încerca să dea cât putea din voinţa şi perseverenţa sa, dăruindu-se cu totul rolului primit. Cel mai greu i se pă­rea rolul unui om obişnuit. "Fie­care rol a avut povestea lui. Pe fiecare l-am analizat şi l-am simţit", se confesează Portărescu. După ce nu a mai urcat pe scenă, a intrat în teatru ca spectator. Atât cât a mai putut. Astăzi, când paşii nu îl mai duc până în centrul Si­biului la spectacole, el citeş­­te presa culturală, vede acti­vitatea teatrului şi ana­lizează noua generaţie de actori de acasă, din scaunul său.

Fiica, alături de tată în fiecare zi

De-a lungul vremii, a fost şi epigramist. Paralel cu activitatea actoricească, a condus şi nenumărate echi­pe artistice de amatori, cu texte proprii, a scris piese de teatru, scenarii radiofonice şi scenete. Dar Sibiul nu i-a hră­nit numai pasiunea pentru teatru. Ci şi viaţa privată. La Teatrul de Stat a cunoscut-o şi pe Elena, croitoreasă, femeia care avea să îi devină soţie timp de 54 de ani. Cu ea, are şi o fată, pe Liliana, care zi de zi ^i trece pragul să aibă grijă de tatăl ei. De asemenea, picturile Lilianei stau în locuinţa părintească pe perete. Cu multe încă de povestit, trebuie, însă, să părăsim apartamentul lui Teodor Portărescu, care, cu căldură şi răbdare a fost şi el martor al amintirilor din cei 94 de ani ai săi. Şi, dacă ar fi să o ia de la capăt, acelaşi traseu al vieţii l-ar urma.