"Am stat acolo, am ascultat. Pe la ora 10 m–am ridicat şi le–am spus <>. Şi am plecat!"
"O oră petrecută în compania lui Rudi Schmueckle ar putea fi asemuită, cu uşurinţă, cu degustarea unei şampanii fine. Conversaţia e spumoasă, complexă, punctată cu aduceri aminte, cu întâmplări de toate felurile, dar mai ales cu mult, mult umor" scriam în paginile Tribunei din 18 octombrie 2010. Cu inspiraţie, am putea spune acum, privind în urmă, pentru că, la doar şase luni de la publicarea materialului, caricaturistul sibian îşi lua la revedere de la noi şi de la lumea noastră. <br>
În aceste zile se vor împlini doi ani, cu primăveri, veri, toamne şi ierni de când Sibiul, lumea artistică şi umoristică au sărăcit după ce l–au pierdut pe Rudi Schmueckle, dar de când nu l–au uitat, cu siguranţă. Vom relua în cele ce urmează interviul din paginile Tribunei pentru a mai sta încă o dată la o şuetă cu prietenul, mentorul şi dragul nostru sibian
"Rudi Schmueckle este o apariţie senină în lumea culturală şi artistică a Sibiului, mai ales prin caricaturile sale care au darul de a descreţi şi cele mai încruntate frunţi. Creaţiile sale se remarcă printr–un umor fin, pe care l–a folosit ca mijloc de comunicare subtil şi în perioada regimului trecut. Recent, caricaturistul şi–a dezvelit în faţa publicului sibian o altă latură a personalităţii, cea care combină florile cu clădirile cheie ale Sibiului, ogivele cu flăcările, culoarea simplă, pură, cu lumea în alb şi negru, în grafică."
Cum aţi descoperit caricatura? Aţi ştiut de la bun început că acesta este drumul pe care îl veţi urma?
La Independenţa am fost caricaturistul gazetei de perete, la care apăreau întârziaţii, "malagambiştii", "bulevardiştii", "cosmopoliţii". Oficial am debutat în 1960, la ”Neuer Weg”, un cotidian din Bucureşti, dar am făcut caricaturi şi pentru gazeta de perete şi am început să particip la concursuri încă dinainte de facultate. Caricaturile mi-au oferit posibilitatea de a scăpa de nişte teme obligatorii, impuse la facultate, cum era, de exemplu, "construcţia socialismului". Am făcut Facultatea de Arte Plastice la Cluj şi l-am avut ca profesor pe Foro. El a fost cel care mi-a spus că o să mă fac caricaturist.
Există o întâmplare hazlie care a marcat începuturile carierei de caricaturist?
(râde) În perioada când eram la facultate, s-au scos mesele din restaurante şi s-au înlocuit cu nişte mese înalte, pentru ca lumea să nu stea prea mult. Pentru lucrarea mea de licenţă am desenat trei "salopetişti", cu câte un ţoi în mână. A venit profesorul Foro şi m-a întrebat ce fac. (râde din nou) "Lucrarea mea de diplomă. Aceştia sunt trei stahanovişti (n.r. fruntaşi în producţie), şi acum la despărţire beau câte un şnaps şi povestesc cum vor depăşi planul în următoarea zi". Foro era o namilă de om s-a aşezat şi râdea şi mi-a spus "Şi eu să-ţi port lucrarea prin comisii?". Am luat 10 şi atunci mi-a spus că mă voi face caricaturist.
La Facultatea de Arte Plastice v-aţi dus pentru....
Pictură. Am vrut să fac pictură, dar era prea scumpă, aşa că vroiam să fac grafică. Grafica este un mod liber de expresie şi folosesc elemente din construcţii. E artistică, dar cuprinde şi mijloace de desen tehnic. Trebuie să spun că mi-am urmat calea în arte plastice aşa cum am vrut eu. Întotdeuna mi-a plăcut să aleg liber.
Cum este Rudi Schmueckle pentru Rudi Schmueckle?
Un haios (râde)
Care este secretul muncii şi atitudinii dumneavoastre veşnic pozitive?
Mi-am păstrat umorul şi mă ghidez după râso-terapie. Îi recomand fiecăruia să râdă, pentru că se declanşează nişte mecanisme în organism care sunt de-a dreptul explozive.
Când aţi plecat în Germania? Cum au fost începuturile?
Am plecat imediat după Mineriadă, în '90, prima dată la Balaton, în Ungaria şi după aceea în Germania, la Freiburg. Aici am făcut caricaturi pentru "Rebland-Kurier", o publicaţie pentru viticultori, aşa că am mers pe varianta aceasta doi ani. Pentru mine a fost o experienţă în publicaţiile germane. Am mai publicat la "Eulenspiegel" din Berlin şi am mai avut expoziţii personale la Freiburg.
Cum au perceput germanii umorul subtil din caricaturile dumneavoastră? Sunt diferiţi de români?
Majoritatea germanilor nu înţeleg caricatura fără cuvinte. Românii percep mai repede. Germanul are un umor aparte, al lui, care este diferit, pe când la noi e altfel. Ei sunt mai nordici, noi suntem latini, amestecaţi cu Orientul. Lor trebuie să le traduci, pe când noi vorbim foarte des în trei, patru peri. Şi ei au subtilităţi, dar sunt altfel. Dacă iau în considerare caricatura fostului RDG, aceasta are subtilităţile pe care le-am folosit noi. Henry Buettner este cel mai bun caricaturist. Dincolo, a rămas caricatura cu titlu.
În afară de caricaturi şi de grafică, ce pasiuni mai aveţi?
Mă joc cu nepoţica, Rafaela. E pe clasa I şi în fiecare seară avem program de zbenguială. Am o poftă teribilă de viaţă. O savurez. Îmi place să stau de vorbă cu oamenii. Sunt un tip foarte sociabil. Ca mâncare îmi plac ciorba de perişoare, sarmalele şi ascult orice fel de muzică în afară de rap (râde din nou).
De câte ori veniţi în România? Unde vă simţiţi mai bine?
Aici mă simt acasă şi unde te simţi acasă, te simţi bine. Stau şi aici, dar şi în Germania. Voi pleca la Marburg pentru că în perioada 8 aprilie - 20 mai 2011 voi avea o expoziţie la Universitatea Philipp şi la un Mode Boutique, cu caricaturi pe tema modei.
O întâmplare hazlie din Germania...?
(râde) La Karlsruhe, am fost invitat să fac o expoziţie de caricatură, la care erau prezenţi saşi din Transilvania şi şvabi bănăţeni. Au început să se certe. Am stat acolo, am ascultat. Pe la ora 10 m-am ridicat şi le-am spus "Ora zece este ora la care un neamţ merge să bea bere". Şi am plecat (râde iar).
O amintire frumoasă...?
Am avut o copilărie cum nu pot să descriu. Oriunde mergeai primeai o pâine cu unsoare. Jucam fotbal pe stradă până târziu.
O dorinţă..?
Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru cât am. Nu vreau mai mult, nici mai puţin, Îmi doresc sănătate să pot lucra.
>. Şi am plecat!"" style=" height:auto; width:100%;">
