Indiferent că avem la masă invitaţi amatori de dulciuri sau nu, nimeni, oricât de mult i-ar plăcea gustările sărate, nu va spune "pas" unui desert bine alcătuit. Desertul este unul dintre cele mai importante feluri de mâncare ale unei mese cu invitaţi, având capacitatea de a o încheia magistral sau de a sfârşi cina (de exemplu) într-un mod lamentabil. Pentru că el reprezintă, de fapt, ultima îmbucătură pe care mesenii tăi o degustă, marcând de fapt impresia generală asupra întregii mese. Aceasta poate fi extraordinară. Sau mediocră. În funcţie de desertul ales. Care, în consecinţă, trebuie să fie cu totul şi cu totul special.

Când vine vorba de deserturi, tendinţa actuală este de a le uşura pe cât posibil, de a înlocui cremele foarte dulci şi aluaturile grele şi însiropate cu creme, clătite, spume cât mai uşoare. De a folosi iaurtul, frişca, aluaturile subţiri fragede sau bazele cu biscuiţi. Fructele exotice, autohtone sau fructele de pădure şi ingrediente cât mai naturale. Cam aşa cum erau şi deserturile agreate de capetele încoronate ale Franţei sau Austriei, deserturi care îşi păstrează, de altfel, magia şi popularitatea de sute bune de ani.
Crème brûlée
Dacă e să luăm în considerare deserturile mult căutate în ziua de astăzi, care au reuşit prin uşurinţa ingredientelor, gustul sublim şi modul deloc complicat de preparare să-şi păstreze popularitatea de-a lungul secolelor, primul care ne răsare în minte e Creme brulee. Desertul, revendicat de francezi, care l-au transformat într-o adevărată minune dulce, pare că a venit din Anglia.
Indiferent de originea sa, desertul care farmecă prin interiorul său cremos vanilat acoperit de crusta de zahăr caramelizat, apărea, în forma pe care o ştim astăzi, în cartea de bucate lui François Massialot din 1691. François Massialot era o figură de seamă a bucătăriei franceze de la acea vreme, profesia sa fiind aceea de bucătar şef pentru diverse personaje ilustre. De altfel, François Massialot a realizat o parte din creaţiile culinare în bucătăria lui Filip I, Duce de Orléans, fratele lui Ludovic al XIV -lea.
Prăjitura Mille-Feuille sau Millefeuille
Un alt desert care se poate lăuda cu o vechime considerabilă şi cu un loc de seamă pe mesele personajelor istorice este Mille-Feuille. Prăjitura care mai poartă şi denumirea de tortă "Napoleon" este compusă dintr-un aluat crocant (în franceză Pâte Feuilletée), acoperit cu două straturi de cremă de vanilie (créme pâtissiére), însă există și alte variante care înlocuiesc crema, cum ar fi frișca sau marmelada. De obicei ultimul strat de aluat, este acoperit cu o glazură peste care se poate adăuga și zahăr pudră vanilat.
La fel ca şi în cazul cremei brulee nu se cunosc originile exacte ale acestui desert, însă primele menţiuni despre torta cu o mie de foi apar în cartea „Cuisinier françois di François Pierre de La Varenne”, din anul 1651.
Cel care a perfecţionat rețeta a fost Marie-Antoine Carême, maestrul care s-a remarcat prin creaţii culinare grandioase menite să revoluţioneze bucătăria franceză. Carême a fost bucătarul diplomatului francez şi gurmand Charles Maurice de Talleyrand-Périgord, punându-şi măiestria şi în slujba împăratului Napoleon. Despre Mille-Feuille, Carême considera că îşi are rădăcinile în Antichitate.
Sacher - Torte al vienezilor
Un desert demn de prinţi este şi Sachertorte al austriecilor. Prăjitura, care este de fapt un tort, a fost inventată de Franz Sacher în 1832 pentru Prinţul Wenzel von Metternich fiind considerată astăzi drept una dintre cele mai cunoscute specialităţi vieneze. Ba mai mult, ziua de 5 decembrie a fost declarată Ziua Naţională a Sachertorte.
Tortul, care se bucură de această popularitate uriaşă are la bază câteva ingrediente simple: blat de ciocolată, dulceaţă de piersici şi glazură de ciocolată neagră.
Povestea celebrei prăjituri este una simplă. În anul 1832 Prinţul Wenzel von Metternich l-a însărcinat pe bucătarul său personal cu crearea unui desert special cu care să-şi încânte câţiva oaspeţi foarte importanţi. Pentru că a avut probleme de sănătate, maestrul l-a însărcinat pe ajutorul său, Franz Sacher, în vârstă de 16 ani, să realizeze desertul. Spre surprinderea noastră, a celor de astăzi, deşi oaspeţii prinţului s-au declarat încântaţi de desertul creat de Sacher, prăjiturii nu i s-a dat o foarte mare importanţă, la acea vreme.
Lucru care nu se mai poate spune despre cel mai popular desert al Vienei.