Se spune că de vrei să cunoşti mai bine sufletul unui popor ar trebui să stai cu el la masă. Şi cum ai putea face asta, altfel decât călătorind? Destinate exclusiv gurmanzilor, acest gen de călătorii le garantează "mâncăcioşilor", sau mai precis, vânătorilor de arome gustative, drumuri fascinante în \inuturile grecilor, turcilor, francezilor, englezilor, peruanilor...asiaticilor...
Tăiţeii de pui cu sos de soia şi legume, ai chinezilor, vatruski, băs­cuţele cu brânză ale ruşilor, Baba Ghannouj sau musacaua arabilor, garam masala, mixul de condi­mente al indienilor, Ikan Panggang ori Sambal Sotong, cu alte cuvinte peştele şi fructele de mare ale ma­laesienilor nu le-am putea prepara la fel ca ei, oricât ne-am strădui. Să fie de vină aerul, apa şi pământul din care ingredientele îşi trag seva...Iscusinţa bucătarilor, la un loc cu secretele de "prelucrare" transmise din generaţie în gene­raţie şi păstrate cu sfinţenie.
Oricum ar fi, nu ne împiedică nimeni ca, în inima Sibiului să ne apucăm de gătit un fel de mâncare născut la sute de mii de kilometri depărtare, însă sigur e că gusturile nu vor fi la noi, ca la ele acasă. Aşa că, acesta e un motiv în plus pentru o călătorie. În ţara mărilor şi a peştelui, a mâncărurilor degustate cu mâna de pe frunze de palmier, cum se întâmplă în insulele exo­tice, în vârful vreunui munte sau să oprim pentru câteva scurte mo­mente la o masă grecească, vop­sită în albastru de la malul mării pentru a degusta un frappe cum numai grecii ştiu să-l facă sau o plăcintă cu brânză feta şi spanac.

Gurmand pe lângă casă

Ştim cu toţii cu ce se mă­nâncă...mâncarea românească, iar sarmalele şi micii apar aproape natural pe mesele de sindrofie. Cu toate acestea, mâncarea de acasă este cea care îi face cel mai tare să sufere de dor pe românii plecaţi prin străinătate. Însă, dacă atunci când vorbim de bucatele tradiţio­nale gândul ne zboară la sarmale, mici, pâine bătută ori ciorbă de perişoare, puţini ne dăm seama că ardelenii pot fi maeştri în pre­parat...slănina. Ca să ne convin­gem de acest lucru este suficient să dăm o fugă la una dintre pieţele sau în magazinele tradiţionale, adică acolo de unde putem veni acasă, pe lângă brânză de burduf cu busuioc sau telemea "veche" ori "nouă", şi cu câte o tablă de slănină. Simplă, fiartă, fiartă ^n zeamă de varză - moare în graiul local - cu boia de ardei sau usturoi şi uneori cu un pic de cărniţă, slănina "creată" de sibieni e foarte variată şi suficient de consumată pentru a-i face să moară de poftă pe con­cetăţenii plecaţi prin alte părţi.
Gurmanzii care nu se dau ne­apărat în vânt după grăsimile în formă pură, îşi mai pot bucura papilele gustative cu nişte bunătăţi locale, aflate mai departe dar destul de aproape de casă. Numele lor este plăcinte pe piatră şi le sunt specifice oamenilor muntelui. Um­plute cu varză, ceapă, mere, urdă, brânză cu cozi de ceapă verde tăiate mărunt şi cu cartofi, plă­cintele pe piatră îşi fac "veacul" de la Alba în sus, spre munte. Dum­nezeieşti de bune, preparate în casă, reuşesc cumva să te băntuie mult timp după ce le-ai degustat.
Şi aceasta nu e tot, pentru că România e plină de arome, fiecare colţ din ţara aceasta fiind numai bun de...degustat. Începând cu pâinea magică la ţăst a oltenilor, con­tinuând cu cior­ba de peşte a tul­cenilor şi a oamenilor mării şi cu poa­lele în brâu şi cu colţunaşii moldovenilor.

Gurmand prin vecini

Gurmandul este un om care moare de poftă. De mâncare. Şi nicio vreme nu e prea urâtă, niciun timp prea nepotrivit pentru a sta la masă. Chiar şi cu vecinii mai apropiaţi ori aflaţi la două aruncături de băţ de casă. Tocmai de aceea merită să dai câte o fugă în vecini, la sârbi, dacă ai treabă prin vestul ţării, pentru a degusta o pljeskavica - pleşcăviţă în traducere liberă - chifteaua aia mare, sâr­bească, ieşită direct din mâna "alor ei", o oprire prin Ungaria, pentru un adevărat gulaş, fiind şi ea o idee potrivită. Spre sud, bulgarii îşi fac de lucru şi în vara aceasta cu tarator, supa rece de castraveţi, iar balca­nicii, surpriză!, gătesc, aproa­pe ca şi noi, nişte mici pe care îi numesc Ćevapčići.
Tot în sud, spre \ările calde, vine rândul insulelor măslinilor, în al­bastra Eladă. Grecia e ţara mâncă­rurilor cu gust de Mediterana, Gyrosul pe care îl ştim deja fiind nimic pe lângă brânza coaptă cu roşii, dolmades (sarmalele în viţă cu orez), spanakopita (plăcintă cu brânză şi spanac), kotopita (plăcinta de pui) fructele de mare, puiul sau mielul preparate în fel şi chip. Şi dacă o masă în Grecia nu trebuie nici în ruptul capului să lipsească, cei care au fost în Malta spun că dacă vântul te duce în insulă, e de rău augur pentru suflet să nu guşti preparatele locale, iuţi de picior, din ie­pure. Sau pastizzi - plăcintele umplute cu carne de iepure, pui, spanac, carne de porc cu fasole şi usturoi.

Gurmand la mare distanţă

Dacă mâncarea din Euro­pa nu e chiar atât de diferită de a noastră, şi în plus avem, mai uşor, posi­bilitatea de a o degusta la mama ei acasă, nu la fel stau lucrurile cu Orien­tul Mijlociu, India şi Orientul Îndepărtat.
Învelită în curcumă, deci galbenă precum deşertul este în mare parte mâncarea orientală, India şi statele arabe găsindu-şi aici un numitor comun. Orezul este stăpân în ţara indienilor, ghimbirul, chili-ul, co­rian­drul şi condimentele fiind şefe în bucătărie. Puiul Tandoori, mari­nat în pastă de usturoi, ghimbir, iaurt şi condimente, roşu din cauza chilli-ului care îl compune, la un loc cu puiul Biryani, gătit cu orez bas­mati, şofran şi apă de trandafiri, sunt "sarmalele" indiene. Adică îşi fac loc pe mesele fiecărei sărbători. Şi pentru că pentru unii nicio masă            nu-i masă fără pâine, e musai de gustat, în India - Lachha, Naan sau Pappa­dam, adică o pâine din mai multe straturi, pufoasă sau cro­cantă, cu seminţe de chi­men, co­riandru, piper negru şi usturoi.