A curs multă cerneală, s-au scris mii și mii de pagini despre viața și activitatea celui considerat, pe bună dreptate, Luceafărul poeziei românești. Noi ne rezervăm sarcina plăcută de a răsfoi paginile îngălbenite de vreme ale celei mai vechi publicații editate pe meleagurile românești. Gazeta are o apariție neîntreruptă din 1853 până astăzi, în pofida tuturor vicisitudinilor cu care s-a confruntat.

Astfel, o primă menționare a lui Eminescu, pe care o reproducem textual, se referă la starea de sănătate a poetului: „Citim cu bucurie, că talentatul nostru poet Mihai Eminescu, după ce a făcut o călătorie prin Italia, s-a întors în București și se află în deplină sănătate” („TR” anul 32, 1884, nr. 42, p. 167). Bucuria a fost însă de scurtă durată, căci boala nemiloasă avansa necontrolat încât, în anul 1889, o nouă informație, preluată din ziarul „Epoca”, consemna: „Săracul Eminescu! Mai zilele trecute doctorii au semnat în stabilimentul d-rului Șuțu actul prin care se constată din nou incurabila lui boală. Și acum se îndeletnicește cu facerea versurilor, scandează latinește, spune și povestește lucruri cu o luciditate extraordinară și care te înspăimântă și, apoi, deodată, firul logic al ideii se rupe, mintea i se întunecă, iuțeala vorbirii devine amețitoare și, din când în când, un râs zănatic și lugubru însoțește năzdrăvăniile, în care cel ce fu Eminescu, bate ore întregi câmpii ” („TR”, anul 37, 1889, nr. 38, p. 150).

 La scurtă vreme după trecerea acestuia din viață, căpitanul Matei Eminovici, fratele mult regretatului Eminescu, face cunoscut că posedă mai multe scrieri ale poetului pe care intenționează să le publice, rând pe rând, în revistele literare bucureștene („TR”, anul 38, 1890, nr.10, p. 39).

În același an, s-a ridicat în Botoșani o statuie a poetului Eminescu. Publicația „Timpul” publica informația preluată de gazeta sibiană: „Astăzi se înalță în Botoșani statuia lui Eminescu. Serbare frumoasă, căci nu e vorba de a plânge pe omul muritor, care a pierit, este vorba de a celebra talentul fără seamăn, care va străluci pururea în literatura noastră” („TR”, anul 38, 1890, nr.96, p. 383).

De serbarea zilei Sfinților Mihail și Gavril în Capitală, „La mormântul nemuritorului poet Mihai Eminescu s-a făcut un pelerinaj. S-a depus o prea frumoasă coroană. S-au rostit câteva discursuri mișcătoare și s-a hotărât a se face procesiuni în fiecare an la mormântul poetului” („TR”, anul 47, 1899, nr. 119, p. 485).

După o perioadă de timp de peste un deceniu, publicația sibiană informa cititorii cu privire la apariția unui nou număr al gazetei „Convorbiri literare”, ce se afla sub „bagheta” profesorului Ioan Bogdan, numărul pe luna aprilie care, în sumarul său, includea două contribuții: una semnată de A. Rădulescu, Din poeziile inedite ale lui Mihai Eminescu și cealaltă, a lui Ioan Slavici, intitulată Pesimismul lui Eminescu („TR”, anul 50, 1902, nr. 38, p. 153).

Un alt număr al „Telegrafului Român”, apărut în același an, atrăgea atenția cititorilor asupra editării unui volum de poezii, intitulat Poezii postume, autor Mihai Eminescu, ieșit din teascurile Tipografiei arhidiecezane din Sibiu (anul 50, 1902, nr. 142, p. 584).

După alți patru ani, întâlnim în coloanele aceleași publicații o știre care aducea la cunoștința tuturor apariția pe piață a numărului 8 din primul an al periodicului „Mihai Eminescu”, redacției căreia i se sugera: „Mai multă orientare și un curaj mai românesc ar face onoare revistei, care poartă numele lui Eminescu” („TR”, anul 54, 1906, nr. 39, p. 163).

Interesată de creația eminesciană, Tipografia arhidiecezană tipărește romanul Geniul pustiu, care se afla în vânzare la propria librărie („TR”, anul 55, 1907, nr. 97, p. 400). În același context, Librăria arhidiecezană, informa, prin intermediul publicației cu privire la posibilitatea achiziției unui bust „bine lucrat”, cu o înălțime de 22 cm, al lui Mihai Eminescu.

La douăzeci de ani de la trecerea în lumea celor drepți a „poetului național”, o altă publicație sibiană, „Luceafărul”, aloca un număr special memoriei marelui dispărut, inserând mai multe articole și fotografii inedite. Totodată, cu acest prilej, autoritățile locale din Iași și din Galați atribuie unor străzi, numele marelui dispărut („TR”, anul 57,1909, nr. 94, p. 389).

Noi apariții editoriale sunt anunțate pentru sibieni dar și informația potrivit căreia Archip Roșca, un sculptor bucovinean, profesor la gimnaziul din Suceava, a finalizat o statuie în mărime naturală, în ghips, a poetului („TR”, anul 58, 1910, nr. 10, p. 41).

Un scurt articol, intitulat Monument, apărut în „Telegraful Român” (anul 58, nr. 16, p. 69) oferă detalii cu privire la un proiect al unui celebru artist al epocii. Este vorba de Dimitrie Paciurea (1873-1932), sculptor, grafician, acuarelist și profesor român, acestuia atribuindu-se, de către eseistul și criticul literar Paul Comarnescu (1905-1970), dar și de alți critici de artă din România, sintagma „Luchianismul sculpturii românești”. Paciurea lucra la un monument de 3,5 metri înălțime și 2 metri lățime, care reprezenta o stâncă din care se ivea capul frumos al marelui scriitor. De-a dreapta și de-a stânga stâncii se aflau dispuse două figuri feminine care simbolizau iluziile pierdute. Alte figuri dimprejur exprimau pe fețele lor frământarea ideilor. Se concluziona: „Efectul acestui monument al tânărului sculptor român, care a făcut studii strălucite, se spune că e uimitor!”

În coloana Cărți și reviste, se consemnează faptul că scrierea Articole politice a lui Mihai Eminescu cunoaște o retipărire la Editura „Minerva”, un volum de 178 de pagini ce cuprindea câteva articole apărute în „Timpul” în perioada anilor 1877-1881, „scrieri care se disting prin frumusețile literare ale limbii poetului și prin ideile cugetătorului de o putere covârșitoare în gazetăria românească de atunci și de astăzi” („TR”, anul 58, 1910, nr. 18, p.77).

Comitetul central al „Asociațiunii” (ASTRA), „urmând sentimentul de recunoștință și pietate obștească a neamului față de marii bărbați care l-au povățuit în drumul lui spre lumină, a hotărât în ședința sa din 13 aprilie stil nou, să ridice un bust, aici în orașul nostru, amintirii pururea vii a două figuri luminoase din trecut: Mihai Eminescu și George Barițiu” („T.R”, anul 59, 1911, nr. 53, p. 230). Dacă în cazul lui Barițiu, bustul, o impunătoare sculptură, a fost realizat în anul 1912 de mâinile pricepute ale artistului român Oscar Späthe (1875-1944, născut la București și decedat la Buzău), cel al lui Mihai Eminescu va mai aștepta câțiva ani până va fi ridicat în Sibiu.

O mare atenție acordă „Telegraful Român” realizării și inaugurării monumentului lui Mihai Eminescu din Galați, cunoscut de gălățeni ca „Statuia lui Eminescu”, fiind prima din țară care l-a înfățișat pe Poetul Național. Inaugurarea monumentului, creație a sculptorului Frederic Storck (1872-1942), s-a făcut în 16 octombrie 1911, stil vechi. La această măreață serbare culturală au participat români de pe mai multe meridiane și paralele ale Terrei. Din țară, au fost de față: Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Jean Bart, actrița Maria Filoti, alături de autoritățile locale. Cu această ocazie, a luat cuvântul Duiliu Zamfirescu (în numele Academiei Române), istoricul Nicolae Iorga, omul de cultură Horia Petra Petrescu și alții (pentru detalii, vezi: „TR”, anul 59, 1910, nr. 110, p. 468).

La începutul deceniului al treilea al secolului trecut Ministrul Cultelor, Constantin C. Arion în guvernul condus de Ion I.C Brătianu, lua hotărârea înălțării în București „a unui monument închinat nemuritorului poet Mihai Eminescu, ale cărui merite, pentru națiunea întreagă, rămân neșterse pe veșnicie. Monumentul va trebui să aibă caracter național și să fie o manifestare unanimă a admirației unei țări întregi.” („TR”, anul 69, 1921, nr. 52, p. 2). Cu acest prilej, ministerul disponibiliza din bugetul țării suma de 50.000 lei lansând, totodată, o listă de subscripții, însoțită de un apel la posibilii donatori.

De altfel, până la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, pe teritoriul actual al țării noastre (conform lucrării lui Pompiliu Preca, Statuile lui Eminescu, 1981), lista de monumente dedicate lui Eminescu consemnează localitățile: Botoșani (1900), Dumbrăveni, Suceava (1902), cel de la Galați descris mai sus (1911), Sânnicolau Mare (1925) – primul monument ce i s-a ridicat lui Mihai Eminescu în Banat și primul în noua Românie -, Băile Herculane și Putna (1926), Iași 1929, Cluj-Napoca și din nou Botoșani (1930), Oravița (1933), Constanța 1934, ca să menționăm doar câteva dintre acestea, creații ale unor celebri sculptori: Oscar Späte, Oscar Han, Frederic Stork, Ion Jalea, Romul Ladea , dar și alți artiști remarcabili: Tudor Panait, Ion Dimitriu-Bârlad, Milița Petrașcu, Gheorghe D. Anghel, Ion Vlad (monument ridicat la Paris). Plăci memoriale închinate poetului au fost dezvelite în alte multe localități din țară.

Revenind la tema noastră menționăm că în publicația sibiană se consemnează faptul că pe lângă Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie activa un Cerc literar de lectură purtând numele Mihai Eminescu care era coordonat de profesorul Aron Demian („TR”, anul 69, 1921, nr. 67, p 3).

Un an mai târziu, Liga Culturală din București, aflată sub conducerea lui Nicolae Iorga, inițiază publicarea unei serii intitulate „Cartea bună”. Prima apariție aparține lui Eminescu, un volum de poezii îngrijit de însuși marele nostru istoric („TR”, anul 70, 1922, nr. 56, p. 3).

Înaintând înspre contemporaneitate, știrile despre Mihai Eminescu apărute în „Telegraful Român” se înmulțesc și fac referiri la o paletă largă de manifestări dedicate acestuia. În cadrul ciclului de conferințe, în organizarea Despărțământului Sibiu al „Asociațiunii”, este inclusă și cea susținută în 24 noiembrie 1928, de Ioan Lungulescu, prim-procuror la Tribunalul din Râmnicu Vâlcea. Acțiunea, cu titlul Mihai Eminescu. Omul, poetul și filozoful s-a derulat într-o sală arhiplină din Prefectura județului Sibiu.

O impunătoare manifestație culturală a avut loc la Cernăuți, în 7 decembrie 1930, cu prilejul dezvelirii bustului ce-l reprezintă pe marele poet Eminescu, identică ca amploare cu cea prilejuită de vernisarea bustului la Constanța pe malul Mării Negre.

În vederea ridicării unui bust Mihai Eminescu la Sibiu se înscrie și inițiativa unui valoros comitet din care făcea parte și scriitorul Ionel Teodoreanu cel care a susținut în acest sens o apreciată conferință în sala teatrului sibian în 5 decembrie 1937 („TR”, anul 85,1937, nr. 49, p. 4). În fruntea comitetului un rol important avea să-l dețină profesoara Ecaterina Săndulescu, de fapt, „sufletul” acestei inițiative. Monumentul, realizare a sculptorului Radu Moga, profesor la Liceul din Brad avea să fie inaugurat în mai 1938. Pe lângă busturile lui Alexandru Papiu Ilarian, George Barițiu, George Coșbuc și I.G. Duca, acesta avea să fie al cincilea monument românesc în Sibiu („TR”, anul 86, 1938, nr. 10, p. 3). Dar, despre acest aspect, pe larg, la momentul potrivit.

Meritate omagii memoriei lui Eminescu, de pietate și profundă recunoștință, sunt aduse și de Academia Română care l-a avut invitat pe regele Carol al II-lea. Cu acest prilej, în discursul ținut, Majestatea Sa, arăta „...importanța celui ce a dat țării o absolută încredere în forțele ei intelectuale; în cursul ascendent al culturii românești Eminescu înseamnă deci una din pietrele de hotar cele mai însemnate”.

Societatea ortodoxă națională a femeilor române, filiala Sibiu, în colaborare cu filiala Cluj, a organizat un Festival religios în cadrul căruia, pe lângă alte piese muzicale interpretate, se afla și poezia Rugăciune a lui Eminescu, pe muzică de „apostolul cântecului religios și popular”, Gheorghe Șoima (1911-1985), compozitor, preot, profesor, născut la Sebeș (vezi „TR”, anul 89, 1941, nr. 11, p.4).

Începând cu anii 1960 „Telegraful Român” a găzduit numeroase articole omagiale sau de comemorare dedicate luceafărului poeziei românești. Șirul acestora este deschis de articolul La 110 ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, semnat de C. Sîrbu și este dedicat celui „care avea să fie întâia stea, într-adevăr puternic strălucitoare și falnică a poeziei românești” subliniindu-se că Eminescu a fost un mare poet dar un nefericit om”. Se continuă cu aprecierea: „Eminescu s-a vestejit fără de vreme sub povara aspră a vieții, pe care i-au încărcat-o în spate cei care erau chemați să-l înțeleagă și să-l ajute. Atitudinea câinească sau neînțelegătoare a acestora l-au făcut să se retragă în sine, să devină mizantrop. Darul său de mare poet i-a dat lui Eminescu puterea de a pătrunde adânc în tainele vieții” („TR”, anul 108, 1960, nr. 9-10, p. 2).

Cu prilejul a 75 de ani de la moartea lui Eminescu, un articol redacțional, face referire la prezența acestuia la Sibiu, părtaș al trupei de teatru a lui Mihai Pascaly (1830-1882), remarcabilul actor român bucureștean și iscusit regizor, animator al vieții teatrale din țara noastră. Activitatea acestuia a fost în strânsă legătură cu mișcarea pentru afirmarea și dezvoltarea artei și culturii naționale românești. În această deplasare, tânărul „sufleur” s-a cazat în casa situată pe actuala stradă a Mitropoliei nr. 22, între clădirea Facultății de Teologie și cea a reședinței mitropolitane. Pe acest imobil a fost pusă, în 1964, o placă comemorativă în cinstea nemuritorului geniu al neamului nostru, prezent în cetatea de pe malurile Cibinului („TR”, anul 112, 1964, nr. 23-24, p. 2).

Cu prilejul aniversării a 120 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, Părintele consilier cultural Gheorghe Papuc, publica un articol omagial în „Telegraful Român”. Desprindem câteva idei din cuprinsul său în care se aprecia: „Asemenea unei comete, acest Luceafăr al poeziei noastre a strălucit trupește, doar 39 de ani pe cerul țării sale dragi, dar, cu toate acestea, toate generațiile de după el s-au hrănit și se hrănesc intens din neîntrecuta sa creație”. A avut o viață modestă, o putere de muncă ieșită din comun, o trudă literară, cuprinsă în bună parte în peste 15.000 pagini de manuscris și cu un efect remarcabil în ceea ce privește înălțarea limbii noastre, „prin fulgerătoarele sale versuri”, cum le numește Vlahuță. Eminescu va rămâne nemuritor nu numai pentru poporul nostru, ci și pentru alte multe popoare în ale căror limbi (peste 40) s-a tradus și care i-au gustat și îi gustă din plin opera („TR”, anul 118, 1970, nr. 3-4 ).

Alături de întreaga țară și în Transilvania, implicit și în orașul nostru, poezia genială ca și proza lui Eminescu, s-au bucurat întotdeauna de o deosebită apreciere. Și nu trebuie uitat faptul că debutul său literar se petrece în Transilvania. Între anii 1866-1869, Iosif Vulcan, în revista „Familia” pe care o coordona, îi publică mai multe poezii dintre care reținem: De-aș avea, Din străinătate, La Bucovina, Speranța, Misterele nopții, La Heliade, Junii corupți, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie ș.a. câștigând numeroși și sinceri admiratori dar și o seamă de prieteni adevărați. Și, pentru că am amintit de ultima poezie menționată mai sus, ofer o dovadă sinceră din dragostea de Patrie a lui Eminescu, citând câteva versuri:

„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască, numai în frăție,

Viața în vecie, glorii, bucurie”.

În publicațiile vremii, în o serie de calendare populare, se inserau din poeziile lui ori se introduceau scurte biografii sau caracterizări ale operei și fotografii: „Calendarul poporului”, „Calendarul Asociațiunii”. „Eminescu – scrie Elena Stan în a sa lucrare intitulată Poezia lui Eminescu în Ardeal, București, Editura pentru literatură, 1969, p. 18 – are cuvinte de laudă pentru conținutul presei românești transilvănene, mai ales pentru „Telegraful Român” pe care-l situează alături de alte publicații din Austria („Albina”, „Federațiunea”) în categoria jurnalelor „inteligente și de bună credință”.

(va urma)

Lucian Giura