"Pentru unii, puşcăria este un iad. Pentru mine a fost o experienţă pe care, vă spun drept, dacă nu aş fi avut–o, aş fi regretat–o”. Aşa îşi începe Ioana Maria Vlas povestea vieţii ei. A vieţii care curge altfel de când zbuciumul oraşului, agitaţia în care a trăit femeia de carieră, nu se mai găsesc în fiecare „azi” pe care îl trăieşte ea la 50 de km de Sibiu. De vreo 3 ani, Ioana Maria Vlas trăieşte liniştită în Nou Român, satul despre care, atunci când vorbeşte, pare să fie însuşi Raiul pe pământ. A ajuns pe aceste meleaguri într–o lună de mai şi Făgăraşii care se văd din curtea casei care i–a fost pusă la dispoziţie de o prietenă, Oltul, la care se duce, uneori, la pescuit, dar şi vecinii, care se adună duminica la ea în ogradă, îi fac viaţa mai frumoasă. Vorbeşte cu detaşare de FNI, de SovInvest, şi totul este foarte clar în mintea ei. Spune că după 12 ani, lumea a înţeles că banii nu sunt la ea, că între averea ei şi averea altora este o mare diferenţă. Astfel că acum, când se îndreaptă spre 70 de ani, spune că e liniştită şi împăcată. Şi dacă se teme de ceva, în niciun caz acel lucru nu e moartea.
„Pârnaiele fac bine. La răcoare, te conservi!”
Am găsit-o pe Ioana Maria Vlas în faţa porţii. Ne aştepta. Nu ştia dacă am reuşit să găsim drumul. „Acum trei ani, nu era pe GPS. Acum e", ne spune ea, supărată oarecum că satul care i-a devenit atât de drag nu are nici măcar o tablă care să îi anunţe pe cei ce ajung aici că au intrat în sat. "Eu am umblat mult în lume, dar eu când am văzut cum se văd Făgăraşii, am zis că Elveţia este vax pe lângă ce este aici. Plus că aici sunt oameni de o cădură deosebită. Sunt extraordinari. Eu mă înţeleg extraordinar cu ei. E adevăat că majoritatea sunt de vâsta mea, că satele-s pustii, că toţi sunt duşi în Italia, Germania, în Spania, oriunde şi majoritatea celor de aici sunt bătrâni. Eu mă înţeleg bine cu mo`ii şi cu babele. În fond, şi eu sunt o babă, nu? Că am 70 de ani. În septembrie o să fac 70", ne mărturiseşte cea care a fost supranumită "mama FNI-ului".
Nu pare să aibă 70 de ani. E altfel faţă de femeile de 70 de ani. Şi ea ştie foarte bine şi de ce. "Concluzie: pârnaiele fac bine. Dacă stai la răcoare, te conservi. Principalul e să ai umor. Apropo, cu Becali... adevărul e că pentru foarte multă lume, puşcăria este un iad. Pentru mine a fost o experienţă pe care îţi spun drept că dacă nu aş fi avut-o, aş fi regretat-o. Zău, foarte serios vorbesc", ne spune Ioana Maria Vlas.
Viaţa carcerală, după moarte
Ca să îşi omoare timpul, dar şi pentru că „libertatea mea e la mine în cap”, Ioana Maria Vlas a scris o carte, în timp ce executa pedeapsa cu închisoarea. Spune că a reuşit să surprindă viaţa adevărată din puşcărie, cea pe care nu o poate surprinde nici cel mai bun psiholog. „Eu am făcut la puşcărie o seamă de cercetări pentru plăcerea mea personală şi pentru scris. Vreau să şi scriu nişte lucruri interesante despre lumea carcerală, care vor apărea după ce am să mor eu. De ce atunci? Pe piaţă este inflaţie de cărţi scrise de persoane controversate, iar eu nu vreau să intru în această categorie. Şi nici nu mă bate gândul să mă apuc să fac pe vedeta de autorat din lumea carcerală. Aşa că o las moartă, deocamdată”. De ce îşi aduce aminte imediat atunci când vorbeşte de viaţa din puşcărie? Că „albele” au parte de un tratament dur şi că în închisoare, cine are bani, este rege. „Eu nu vreau să văd pe nimeni la pârnaie, pentru că pentru un om normal pârnaiele sunt o încercare cumplită. Eu nu sunt un om normal. Este absurd, este şocant, dar este real: cel mai cumplit lucru pe care trebuie să îl porţi, cea mai mare povară pe care o are un om este gestionarea propriei sale libertăţi. Acolo nu trebuie să gestionezi libertatea. Acolo au alţii grijă de chestia asta. Iar dacă ai altă preocupare, în sensul că scrii, citeşti, pictezi, atunci ai posibilitatea să te simţi bine. În mod paradoxal, bine. M-am simţit liberă citind, scriind. Eu am scris nişte poveşti incredibile şi, cu toate astea, reale, despre ce se întâmplă în sistemul carceral, însă nu am să le public acum. Nu este cazul. O să vină şi vremea lor. Unele sunt atât de înduioşătoare, altele sunt atât de cumplite, încât pentru cum arată la ora actuală lumea noastră, e prea mult. Şi o să vină o vreme în care o să mă apuc frumuşel să le public, preferabil când eu nu o să mai fiu, ca să nu mă mai întrebe nimeni despre ele”, explică Vlas.
Munţii, şi Oltul, şi valea, şi lacul au oprit-o în Nou Român
A ajuns la Nou Român dintr-o întâmplare. „O cunoştinţă de-a mea din Cluj are aici moştenire un domeniu şi cum nu are maşină şi nu şofează, mi-a spus să o aduc până la Nou Român. <Unde e aia?>, am întrebat. <Păi, lasă că îţi arăt eu, undeva între Sibiu şi Făgăraş>, mi-a spus. Ne-am urcat în maşină şi am venit. Asta se întâmpla acum trei ani. Am venit aici prin luna mai. Munţii erau încă acoperiţi de zăpadă. Când am văzut munţii şi cum arată toată chestia asta, am zis: <Ha! Aici e de mine!> Când am mai văzut şi Oltul, şi lacul, şi valea, am zis că nu mai plec. Şi uite aşa, cum eu iau hotărâri foarte rapide, am zis că eu nu mai plec de aici".
Spune că aici nu a rămas pentru că şi-a găsit liniştea, pentru că pentru ea liniştea nu poate veni decât din interior, chiar dacă în exterior e vacarm. „Poate să fie vacarmul vacarmului în jurul tău, dacă în interior e ok, atunci e bine. Am zis că aici este locul cel mai frumos din lume. Apoi babele şi moşii de aici sunt extraordinari. Au un umor de nu e adevărat. Păi aveam un vecin pe Vale, care avea ghibole. Ei, ghibolele lui erau o reflexie a lumii politice. Respectiv, una era Elena Udrea, alta era Eba, alta era Anca Boagiu, era şi un Geoană mi se pare că pe Geoană l-a tăiat, mai era Crin, Ponta. Plus bancurile, obiceiurile de Crăciun şi de Paşti... Păi, cum să nu îi iubeşti pe oamenii aceştia?", spune Ioana Maria Vlas despre vecinii ei şi despre locul unde a ajuns şi unde a rămas să îşi trăiască bătrâneţea. Sau ca să facă pentru acest sat lucrurile de care are nevoie. Şi satul, dar şi locuitorii lui, care i-au devenit familie. Spune că e păcat să nu se facă turism rural în acest loc despre care afirmă că este binecuvântat. "Se poate face turism rural, s-ar putea face agricultură ecologică, plantaţii de alun cu trufe la rădăcină, plantaţii de cătină. E enorm de mult pământ în pârloagă. Dar asta nu e o problemă care se întâmplă numai la Nou Român, se întâmplă în toată România. Adevărul este că pentru asta ţi-ar trebui oameni tineri. Însă mie oamenii aceştia îmi sunt foarte dragi", spune Vlas.
Vlas, bucătar pentru prieteni dragi
În curtea casei unde locuieşte Ioana Maria Vlas, duminica e sărbătoare. Prietenii ei din sat vin la ea, iar ea le găteşte de fiecare dată. „Totdeauna când ies de la biserică vin la mine, că doar biserica e aici peste drum şi punem duminica ţara la cale cu babele şi cu moşii. Şi am un fel de a doua familie, femeia la care am stat eu la început este o femeie nemaipomenită, coana Sofa, cu fratele şi cu sora şi cu fiica vin la mine totdeauna de sărbători. Fiica ei a făcut în locul grajdului un fel de salon. Şi ne aşezăm acolo frumos la masă. Eu gătesc, pentru că pe vremuri eram un foarte bun bucătar. Acum nu mai gătesc nimic pentru mine, mănânc doar iaurt degresat şi fulgi, pentru că am făcut diabet. Eu gătesc şi ei mănâncă şi ne simţim foarte bine. Nu se compară locul acesta cu niciun loc din lume şi se vede că aşa a fost soarta mea să îl găsesc”, spune mândră Ioana Maria Vlas.
Despre prietenii ei, „moşii şi babele din sat”, Vlas spune că trăiesc într-o altă lume, deşi se uită la televizor şi le ştiu pe toate şi discută politică. „Mă-ntreabă <Da', auzi, doamnă, care e mai mare în Româia? Băsescu sau Ponta?> Şi eu le spun <Mă, dacă ar fi după mine, nu ar fi niciunul!>. Eu urăsc politica. Un bordel mai fioros decât politica nu cred că există, dar nu este doar în România aşa. E distractiv să te uiţi la ei cum se ceartă şi cum se pupă după ce s-au scuipat", povesteşte Vlas.
Din mama FNI-ului, grădinar
La ţară, Ioana Maria Vlas creşte găini, pliveşte răsaduri, merge la pescuit. Duce o viaţă boemă, cu care se mândreşte. „Timpul nu curge altfel aici faţă de cum curge la oraş. Mie nu îmi ajunge timpul. Eu mă scol la 5 şi ud grădina, îmi hrănesc găinile, câinii, mă apuc să lucrez în grădină şi dacă e timp frumos, mă duc la pescuit. Am învăţat aici că dacă ai gospodărie eşti sclavul ei, pentru că dacă nu te ocupi de ea, nu eşti om. Asta nu se poate lăsa. În fiecare zi trebuie să lucrezi. Dar să ştii că îmi face plăcere. Dimineaţa până după-masă fac tot ce trebuie în gospodărie şi după-masă către seară îmi iau porţia de informaţie de la televiziunile de ştiri. Apoi mă aşez la computer şi scriu. Mă culc pe la ora 1.30 – 2 şi mă trezesc iar la 5. E grozav! Mă simt minunat! Activitate intelectuală există, activitate fizică există. Ce nu există? Nu există balamuc şi ţigănia din Bucureşti”, spune Vlas şi ne duce să vedem găinile. E ciudată legătura dintre ele. Nu fug atunci când văd oameni. Ba, mai mult, vin şi o lasă pe cea care le hrăneşte să le mângâie. Iar ea le vorbeşte în limbi străine. Ca şi câinilor. „Câinilor şi găinilor le vorbesc în tot felul de limbi. Câteodată uit câte un cuvânt dintr-o limbă şi îmi aduc aminte într-o altă limbă. Dar nu contează, că ei mă înţeleg oricum, pentru că sunt inteligenţi. Inclusiv găinile, deşi se spune că sunt idioate. Decât anumite dudui, găinile mele sunt mult mai deştepte şi mai îmbrăcate”, spune, râzând, „mama FNI”.
Continuarea în ediţia de mâine
