Primul "detaliu" despre care vom vorbi aici şi acum este despre însăşi "cauza" ofensivei nostalgice şi a contraofensivei antinostalgice: Nicolae Ceauşescu. Despre care se poate spune orice, numai că nu a avut o viaţă neinteresantă, nu. A fost speranţă de scăpare din puşcăria comunismului de tip vechi şi de deschidere spre valori ceva mai liberale. A fost cel care a sfidat ruşii, aproape declarându-le război. A fost rebelul blocului răsăritean, după cum era socotit de cancelariile vestice. A fost copilul minune al perestroikăi de dinainte de perestroika. Dar a fost şi promotorul unui cult al personalităţii proprii care a atins dimensiuni grobian-penibile.

 

A fost cel care a ridicat România pe asememea "culmi de civilizaţie şi progres" încăt românii îşi riscau viaţa doar ca să scape din ţara "Epocii de aur" a celor "două decenii de împliniri măreţe". Cel care a adus populaţia la un nivel de privaţiuni de nici în război nu a "beneficiat" de ele. Cel care a fost cauza celei mai sângeroase schimbări de regim din Europa anilor '80. Cel trădat de ai săi şi judecat într-unul dintre cele mai injuste şi penibile procese din istoria României, doar pentru ca să se justifice execuţia lui imediată. Cel regretat imediat după aceea, dovadă fiind zicala "Ceauşescu să ne ierţi/Că-n decembrie-am fost beţi" apărută chiar în 1990. Regretat şi mai mult acum, când e plin de opinii care reflectă exact apopogetica din discursul public al anilor '80 şi când jumătate din participanţii la sondajele de opine spun că îl regretă.

Păi cum a fost el? Bun sau rău? Cel mai român dintre români, bun de stat alături de voievozi, sau un "odiosul dictator" care a încurcat România în aşa fel încât nici acum nu o mai descurcă nimeni? De ce e aşa de regretat de mulţi români? Păi ia să vedem.

Nicolae Ceauşescu, un CV nici măcar prea romanţat: de la copilărie la Biroul Politic

Ce să vă spun, am trăit în vremea când voiai sau nu voiai (mai ales nu voiai), biografia conducătorului iubit era pe toţi vorba aia pereţii, ba chiar şi în lecţiile de istorie. În plus, la fiecare 26 ianuarie ţi se oferea, "extended version", povestea lui, idealizată dar nu chiar aşa de mult pentru că nici nu era nevoie, a TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU, secretar general al Partidului Comunist Român şi preşedinte al Republicii Socialiste România. Dincolo de tonul pompos, de vocea aia ba academică, ba excitată, ba fals revoltată social a prezentatorilor, viaţa şi "activitatea revoluţionară" a multiubitului şi stimatului nu era prea cosmetizată. Era una tipică şi chiar ideală pentru un şef comunist român, din popor, ajuns "la cârma ţării" prin muncă şi luptă politică.

Nicolae Ceauşescu s-a născut oficial la 26 ianuarie 1918, prilej la fix de asocieri superbe propagandistic despre cum "s-a născut odată cu ţara", chiar dacă până la 1 Decembrie, pe atunci doar o simplă sărbătoare a Unirii Mari, mai era ceva vreme. Localitatea: Scorniceşti-Olt, pe care nu a uitat-o, transformând-o într-un oraş cu statit special, care şi în criza din anii '80 avea reputaţia de a avea "de toate". Părinţii: ţărani nu prea bogaţi. Tatăl, Andruţă Ceauşescu, pare-se simpatizant ţărănist, cu o reputaţie nu ştiu cât de reală de om cu preocupări alcoolice; mama Lixandra-Alexandrina, femeie simplă şi cu sentiment religios în ea (în aşa fel încât în 1977 a fost înmormântată cu slujbă, la care a participat chiar preşedintele, deşi comunist de frunte fiind, era ateu). Ceauşescu a mai avut nouă fraţi, mulţi ajunşi "mari" graţie obiceiului românesc de a-ţi promova familia şi rudele, odată ce tu ai ajuns "sus": Niculina, Marin (şef al Agenţiei Economice a României de la Viena, "sinucis" în 1990), Maria, Florea (jurnalist la Scînteia), Nicolae Andruță (şef de cadre la Interne apoi trimis chiar de fratele său la "munca de jos", ca şef al şcolii de securitate de la Băneasa), generalul Ilie Ceaușescu, devenit istoric militar, un frate care a murit de tânăr - Costel şi Ion, șef o vreme al Academiei de Științe Agricole.

Aşa cum era obiceiul atunci în famiile de la ţară cu mulţi copii, o dată ieşiţi din copilărie, aceştia erau trimişi care-ncotro, ei fiind prea mulţi pentru a fi în subzistenţa unei familii modeste. Plus ca să înveţe să se descurce şi să-şi facă, vorba aceea "o situaţie". Astfel, tânărul Nicolae ajunge, la 11 ani, împreună cu sora Niculina, la Bucureşti, ucenic la un atelier de cizmărie, "povară" care-l va urmări toată viaţa, prin poreclele date de noi ca "cizmarul", "păpucarul", "şusterul" (la Sibiu), "Pingelică". Se pare că aceasta a fost şi una din cauzele schimbării portretului oficial prin anii '80: bancul-povestire despre motivele ornamentale de pe cravată, care erau "ca placheurile ca să-şi amintească de vremea când era cizmar". O altă variană ar fi fost ghicitoarea-banc: "Cine şade pe perete şi-şi arată o ureche".

Dar să revenim. Viaţa de ucenic nu a fost una dulce. Ca orice viaţă de ucenic sau de tânăr angajat. Totuşi, conform biografilor, Nicolae Ceauşescu intră în contact cu "Underground"-ul mişcării comuniste tocmai prin patronul său, un anume Săndulescu, membru activ al PCdR (Partidul Comunist din România). Inadaptat vieţii urbane şi probabil vâzând şi contrastele mari dintre sărăcia mahalalelor şi strălucirea centrului Bucureştiului, ideologia comunistă îi vine la fix. În 1933 intră în Uniunea Tineretului Comunist şi începe activitatea sa "revoluţionară".

Chiar dacă era din naştere puţin peltic şi cu tendinţe de bâlbâială, avea un talent oratoric numai bun pentru a desfăşura activităţi de propagandă politică intensă şi cu rezulate vizibile în teren. Apropo, despre defectele lui de vorbiure, o legendă urbană răspândită probabil chiar de partid sau securitate (se spune că securiştii realizau cele mai reuşite bancuri politice, aşa, pentru a mai detensiona starea de nervi a românilor) spunea că el vorbeşte aşa pentru că "i-au tăiat vârful limbii când era în puşcărie" în timpul unei anchete, ceea ce ar fi o mare tâmpenie, că ăia torturau ca să spui, nu ca să taci). O dovadă a eficienţei lui politice este şi prima sa arestare, în acelaşi an. De aici, traiectoria viitorului preşedinte este una ascendentă. Şi ideală pentru biografia de luptător pentru libertate şi dreptate socială. Ajunge în conducerea raională a UTC pe sectorul "Negru" (Sectorul 3 şi jumătate din Sectorul 2) din Bucureşti plus membru în diverse comitete antifasciste. E arestat repetat pentru activităţi de propagandă, eliberat doar ca să o ia de la capăt, caracterizarea sa oficială fiind de "agitator comunist periculos". În 1936 este arestat din nou şi acum îşi are momentul său de glorie: sfidează, repetat instanţa, (l-a costat şase luni în plus de puşcărie), în timpul unui nou proces al lui alături de un lot de 12 comunişti, desfăşurat la Braşov. În acelaşi an devine membru "plin" de partid şi intră în contact, la închisoarea Doftana (devenită în comunism un monument al "mişcării muncitoreşti şi revoluţionare" şi loc de "pelerinaj" pentru pionieri şi oameni ai muncii), cu superstarurile comunismului românesc de atunci: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Alexandru Moghioroş, Chivu Stoica sau Gheorghe Apostol. Care îl iniţiază în comunismul "greu". Scapă în 1938 doar pentru a fi din nou arestat în 1940. În cei doi ani de libertate, o cunoaşte pe o anume Elena Petrescu, muncitoare, care îi va deveni mai târziu soţie şi co-partener la guvernarea dictatiorială. Fiind arestat şi plimbat, până în 1944, la eliberarea sa, prin închisorile Jilava, Caransebeş, Văcăreşti culminând cu lagărul politic de la Târgu Jiu, Ceauşescu scapă de "onoarea" de a lupta şi muri pe front.

Eliberat după întoarcerea armelor de la 23 auguzst 1944, devine şef al Uniuni Tineretului Comunist. De aici şi până în 1974, cariera sa devine una de superstar politic. În 1948 intră în Guvernul Groza, ca subsecretar de stat la Agricultură. Chiar dacă nu a făcut o zi de armată, în 1950 devine din start general-maior şi şef al Direcției Superioare Politice a Armatei. În 1952 devine membru în "Ceceu" - Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Pe 23 decembrie 1948 se căsătoreşte cu Elena Petrescu, viitoarea "tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu, savant de renume mondial").

Cel puţin până aici, avem doar două elemente din biografie care ori sunt minciuni crase, ori chestii intenţionat ignorate, că nu dădeau bine la imagine. Prima minciună este faptul că el (apoi el şi Elena) a organizat, la 1 Mai 1939, o mare manifestare antifascistă la Bucureşti. Evenimentul era punctul forte al progagandei comuniste din epocă şi parte din materia de istorie a României şi prijlej de articole repetitiv-aniversare în almanahurile vremii. De fapt, în cazul acesta avem o chestie aproape de Radio Erevan. Adică da, a fost o manifestaţie la 1 mai 1939, dar nu antifascistă, ci pro regală, nu a poporului revoltat de pericolul escaladării nazismului şi fascismului ci a noii organizaţii a "Breslelor". Şi a fost organizată nu de Ceauşescu şi Elena ci de ministrul de atunci al muncii, Mihai Ralea. Manipularea a fost aşa de grosolană încât în o fotografie de atunci s-a trecut la editare foto cu foarfeca şi lipiciul, chipurile lui Ceauşescu şi Elena fiind pur şi simplu adăugate în poză, alături de una a altui comunist, Constantin David, devenit erou-martir prin asasinarea sa de către legionari. Aspectul biografic ţinut sub cheie a fost că el a participat activ la înăbuşirea sângeroasă unei revolte anti-coelctivizare din Vrancea, unde a ordonat să se tragă în plin. Şi s-a tras.

În 1955, Ceauşescu a intrat ca membru plin Biroul Politic al PMR, având ca sarcini supravegherea politică în zona Interne, Securitate, armată, justiţie, adică pârghiile esenţiale. În 1960 este reales secretar al CC, şi continuă să fie membru în Biroul Politic al PMR. Este foarte apropiat de Gheorghiu-Dej, chiar luându-i apărarea în perioada "demascării" stalinismului, mai ales că susţinătorii acestei "mode" a criticismului de partid erau tocmai stalinişti notorii. În anii '60, deja par a fi nedespărţiţi. O căsătorie mai ales din interes, cel puţin din partea lui Ceauşescu.

Gheorghe Gheorghiu-Dej moare în 19 martie 1965, lăsând vacantă funcţia de prim secretar al PMR. Aici Ceauşescu a jucat în stil mare, eliminând concurenţa contracandidaţilor mai "vechi", majoritatea loviţi de comunismul rigid al anilor 40-50, inclusiv pe cel mai "periculos" dintre ei, Gheorghe Apostol, care a devenit un duşman apropape pe faţă al "tânărului" Ceauşescu. Avea de partea lui doi "vechi": Ion Gheorghe Maurer, unul dintre apropiaţii lui Dej şi "premierul" României, cu funcţia de "preşedinte al Consiliului de Miniştri" şi pe fostul lui şef de la armată, mnistrul Forţelor Armate, Emil Bodnăraş. Se reuşeşte adormirea vigilenţei "bătrânilor" care cred că Ceauşescu, fiind mai tânăr, va juca cum vor cânta ei. Este ales prim-secretar al PMR. Este practic, şeful României, la legendarul congres al IX-lea al partidului din 1965. În 1967 este ales preşedinte al Consiliului de Stat, adică e de facto, preşedintele României.

 

De la rebelul blocului estic la "ultimul stalinist"

Începuturile conducerii ceauşiste par a scoate din tipare comunismul "clasic" cu care românii se obişnuiseră. Distanţarea de mastododntul sovietic şi o apropiere de "duşmanii de clasă" din capitalsimul decadent, începută subţirel de către Gheorghiu-Dej, este continuată de Ceauşescu. Pantru a arăta tuturor că trecutul cu nebuniile lui fuse şi se duse, Ceauşescu reformează însăşi denumirea partidului: la 24 iulie 1965, PMR se transformă din nou în PCR. România îşi schimbă şi ea denumirea, din Republica Populară Română în Republica Soclalistă România. "Noua" ţară va avea şi o nouă constituţie, în care se spune clar (dar nu aude nimeni) cine este stăpânul a tot şi a toate: Partidul. Şi în care dezvoltarea socialistă a României nu mai e o problemă internaţional(ist)ă, ci e strict treaba ei: apare referirea devenită celebră a "neamestecului în treburile interne", chestie care nu e neapărat negativă în definitiv. În noua Românie socialistă încă neceauşistă, statul este stăpânul absolut peste orice: bogățiile subsolului, terenuri, păduri, ape, sursele de energie naturală, fabrici, bănci, tot ce ţinea de agricultura colectivizată, drumuri şi căi ferate, mijloacele de transport de stat, cladirile si locuințe de stat, instituții de cultură, comerţ. Or fi ele teoretic proprietatea "întregeului popor", dar sunt DE STAT. Tot în 1965, Ceauşescu îşi asumă sarcina de a duce România în comunism. La fel, vechea şi înţepenita împărţire a ţării pe stil sovietic, în regiuni şi raioane, e înlocuită cu cea "istorică", în judeţe.

Ceauşescu vrea să construiască o ţară de sine stătătoare, care să producă TOT, să nu cumpere nimic de dincolo dar să vândă la greu exact în dincolo-ul acela. Se trece la o industrializare aproapte forţată. România bubuie de şantiere: combinate noi, fabrici noi, hidrocentrale, alte exploatări. Agricultura caută să fie şi ea concurenţială, în ciuda migraţiei masive a "ţăranilor" la oraş. Se construeisc locuinţe, se porneşte pe "îmbunătăţirea niveluluid e trai". Deschiderea spre Vest este una uluitoare chiar pentru ţări mult mai puţin "închise" din blocul socialist. Totul promitea o ţară superbă, în care era bine să locuieşti: aveai serviciu stabil, magazinele erau pline, aveai munte şi mare şi îţi permiteai să mergi la ele, ba puteai încerca chiar excursii "peste hotare", puteai avea maşini străine. Aveai festivaluri internaţionale şi turnee cu cântăreţi "de dincolo". Aveai filme care nu erau doar ruseşti şi bulgăreşti ori cehoslovace. Apăruse muzica "pop" şi chitarele electrice, fustele mini şi pletele la bărbaţi.

1968, momentul de glorie

Şi apăru se şi momentul deglorie supremă a lui Ceauşescu: Anul 1968, luna august, ziua 21, este punctul de glorie maximă a tovarăşului. Pentru prima oară în istoria României "roşii", într-un discurs fulminant, şeful de facto al statului se răsteşte de pe picior de egalitate la fosta stăpână şi "mare soră de la Răsărit", Uniunea Sovietică, criticând şi condamnând intervenţia ei şi a ţărilor satelite împotriva Cehoslovaciei care trecuse la un socialism mai liberal decât cel "ca la carte", în ceea ce a fost cunoscută apoi ca "Primăvara de la Praga". A fost, în mod sigur, cel mai popular şi cel mai ovaţionat din convingere discurs al tovarăşului. Cu un impact zdrobitor, aproape la fel ca discrusul lui Fidel Castro după preluarea puterii de la dictatorul Batista, când a fost ovaţionat de milioane de oameni la Havana. Febra anti-sovietică a cuprins ţara, chiar şi cei mai intelectuali dintre sceptici făcând coadă să se înscrie în partid şi să ceară armă şi uniformă de la proaspetele Gărzi Patriotice.

Atitudinea lui Ceauşescu a şocat şi Vestul, care a început să îl curteze şi să îl cultive chiar. Din 1968 până pe la mijlocul anilor '70, România trăia o renaştere atât economică, cât şi socială. Oamenii o duceau mai bine decât în perioada câdn cumpărai pe cartelă şi pe puncte. Locuri de muncă erau multe şi pentru orice pregătire. Condiţiile de trai crescuseră mult, căsuţa cu sobă pe lemne şi cişmea în capătul străzii fiind înlocuită de apartamentul de la bloc, cu aragaz, căldură la calorifer şi apă caldă-apă rece. Cultura îşi dăduse drumul din închistarea proletcultistă şi partinică. Ba se ajunsese chiar la atitudini critice (evident controlate şi limitate) faţă de anumite aspecte ale vieţii de partid şi ale trecutului recent, recunoscndu-se unele greşeli ale Partidului, ba chiar fiind reabilitate victimele făcute de el, vezi cazul Lucreţiu Pătrăşcanu. Producţia internă mergea bine pe ramura "bunuri de larg consum". Magazinele erau pline şi de marfă, şi de cumpărători. Ba chiar se "dăduse drumul" şi la o mică privatizare, faimoşii "mandatari". Totul părea frumos iar Republica Socialistă România era pe cale să devină un fel de Iugoslavie în materie de comunism autohton. Ceauşescu apărea în prezenţa şi ca egalul unor Charles de Gaulle sau Richard Nixon. Până când...

De la "normalitate" la dictatură: Tezele din Iulie şi îndoctrinarea ca politică de stat

Lui Ceauşescu îi plăcea oricum să fie lăudat (cam toţi românii sunt aşa) şi avea un "ceva" care îl făcea să încurajeze cultul personalităţii. Procedura e simplă şi se regăseşte şi acum în orice firmă mai serioasă: te înconjori de o şleahtă de pupincurişti obedienţi care îţi cântă în strună şi indiferent de e bine sau rău, te ridică în slăvi, în schimbul, mai ales, al avantajelor personale şi în plus, te ajută să pierzi complet contactul cu realitatea. Asta a fost marea ispită a lui Ceauşescu, căreia nu i-a putut rezista.

După un turneu glorios de vizite externe în China lui Mao, Coreea lui Kim Ir Sen, Vietnamul lui Ho şi Min şi Mongolia lui Ţedenbal, toate ţări care îşi ridicaseră conducătorii la rangul de zei comunişti şi care îşi adaptaseră doctrina socialistă de la internaţionalism la naţionalism, Ceauşescu se simte atras de osanalele, ţopăielile, oamenii aduşi cu turma la aplaudat, uralele, săriturile, tumbele şi mulţimile fericite care strigă urale, lozinci sau scandează numele luminatului stăpân. Vrea şi el asta la el acasă, în România socialistă. Fiind şeful României, ce vrea, aia i se oferă. Aşa că "pauza" aceea demiliberală de la noi se încheie, ca in bancul cu ăia care stăteau în iad şi fumau, iar comunismul stalinist dar cu update de anii '70 revine în forţă, prin aşa-numitele "Teze din Iulie" (că cele din aprilie erau ale lui Lenin). Tezele din iulie aveau denumirea oficială de "Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii", un titlu tipic limbajului de lemn al vremii. Cuvântul "Propuneri" era aşa, de ochii lumii, că ceea ce propunea Ceauşescu era oricum aprobat în unanimitate, ca să (le) fie bine. "Tezele" au fost rostite, "live", la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative ce a avut loc la 9 iulie 1971.

Ideea principală a tezelor era că partidul este totul şi conduce TOT. "...Ridicarea continuă a rolului conducător al partidului în toate domeniile activității politico-educative, (sl. ns) creșterea răspunderii și exigenței organelor și organizațiilor de partid în îndrumarea întregii munci de educare a maselor, (sl. ns) desfășurată prin intermediul tuturor mijloacelor de influențare politică și al factorilor de culturalizare (sl. ns.) de care dispune societatea noastră". Deci o îndoctrinare intensivă şi totală. Scopul e şi el clar ca lumina: "educarea tuturor celor ce muncesc în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nețărmurit față de patrie, al hotărîrii de a nu precupeți nimic pentru apărarea cuceririlor noastre revoluționare, a independenței și suveranității țării, pentru întărirea și înflorirea continuă a României socialiste".

Şi nu e gata. Se pun bazele "implicării comunitare" şi ale voluntariatului, ca să nu credeţi că astea sunt chestii noi şi openmainde. Se cere "crearea unui larg curent de masă pentru participarea tuturor cetățenilor și în special a tineretului la acțiuni de muncă patriotică — pe șantiere, în industrie, în agricultură, în gospodărirea localităților." adică nu ajunge că lucrezi opt ore in fabrică, mai trebuie să lucrezi şi moca, "patriotic", în afara programului. Măcar au înlocuit denumirea mincinoasă de "muncă voluntară" (cunoscută de noi ca "muncă volu-musai"). Îndoctrinarea denumită finuţ "activitate educativă și de pregătire politică", deja existentă încă din primii ani ai grădiniţei, va fi "intensificată" în școli și facultăți.

Şi ca să vedeţi de unde îşi trag originea super ateiştii de acum care fac urât de sărbători şi de pelerinaje, uite aici: "Va fi lărgită și intensificată propaganda ateistă, (sl. ns.) organizarea acțiunilor de masă pentru combaterea misticismului, a concepțiilor retrograde, pentru educarea întregului tineret în spiritul filozofiei noastre materialist-dialectice". Zici că e vorba despre ia ghici care partid "de dreapta" sau de spitalo-catedraliştii văvedemi la pereţi.

Iar dacă e îndoctrinare, îndoctrinare să fie. Inclusiv prin radio, televiziune, spectacole, concerte, cărţi, filme. Aşa a decis tovarăşul. La radio şi TV trebuia să se dea filme şi emisiuni "din repertoriul național și îndeosebi din repertoriul nou, socialist". Iar dacă se mai băga ceva şi de la Străinezia, trebuia să fie ori din din țările socialiste şi prietene ori,neah, din Vest, dar cu "un profund caracter social și o poziție filozofică progresistă, înaintată". "Se vor elimina din emisiuni producțiile care cultivă idei și principii străine filozofiei și moralei noastre, spiritul de violență, modul de viață burghez, mentalități nocive pentru educația tineretului". Chiar şi când râdeai, partidul şi secetarul său general doreau ca tu să nu râzi ca proasta la ia ghici ce, ci în scop politico-educativ, înfierând fenomenele negative din societate, "de pe pozițiile poilticii partidului nostru, înlăturîndu-se producțiile de prost gust și dăunătoare sau confuze din punct de vedere ideologic". Asta cu "producţiile de prost gust" ar mai fi necesară şi acum, cu riscul de a pierde 80% din ce vedem la Tv şi auzim la radio.

Iar dacă nu a fost clar aşa, mai pe ocolite, tov. secretar general al partidului a mai spus-o şi cu subiect şi predicat: "se vor lua măsuri pentru mai buna echilibrare a filmelor programate în cinematografele noastre, limitîndu-se difuzarea filmelor polițiste, de aventuri, interzicîndu-se filmele care cultivă violența și vulgaritatea, care propagă modul de viață burghez".

Cărţile şi ele, trebuiau să răspundă "cerințelor educației comuniste". "Se va exercita un control mai riguros (sl. ns) pentru evitarea publicării unor lucrări literare care nu răspund cerințelor activității politico-educative a partidului nostru, a cărților care promovează idei și concepții dăunătoare intereselor construcției socialiste." Idem spectacolele, muzica uşoară şi grea, trebuiau să devină original româneşti, "cu caracter militant, revoluționar." Şi aici va interveni cenzura, care ar asigura "o selecție mai riguroasă a lucrărilor din repertoriul clasic și contemporan internațional".Pentru detalii, documentul complet este de găsit aici:

http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_programatice/1971%20Masuri.pdf

Deci gata cu fiţele, gata cu occidentalismele, cu barbopletele, cu evazaţii şi miniurile, cu muzica de hippişti, cu Kenturile şi whisky-urile şi cu barurile de noapte. Toţi la muncă şi la aplaudat puternic şi prelungit. Şi chiar dacă se cultiva cumva spiritul critic şi "sporirea combativității și vigilenței politice a membrilor de partid, în ridicarea spiritului critic și autocritic, în promovarea poziției ferme împotriva fenomenelor negative", critica nu a depăşit nivelul "înfierării" frizerilor care iau ciubic, a resposnabililor de magazine cu mâna-n gestiune, al funcţionarilor de categoria "d", "e", sau "f" din administraţie, a metehnelor vechi ale vechilor comunişti care nu s-au adaptat noilor cerinţe ale comuniştilor noi. Şi NICIODATĂ ajungându-se prea "sus" cu critica şi înfierarea, asta ca să-ţi fie bine.

Spre norocul şi bucuria noastră şi a părinţilor şi verilor şi unchilor şi mătuşilor noastre, "tezele" asta aberante nu au fost puse în practică în totalitate. Sau au fost puse, dar se mai "comiteau" scăpări de la regulile Tezelor din Iulie. Scăpări foarte dese, foarte ample şi foarte bine primite. Pentru că nu toţi tovarăşii erau cu capu-n traistă. Asftel, generaţia care trebuia să fie a "omului nou", super-muncitor, super-comunist, negânditor dar adorator (cum se doreşte şi acum, dar cu alte metode şi faţă de alţii), a devenit una dintre cele mai inteligente, mai citite şi mai anticomuniste. Adică tovarăşilor le-a ieşit taman pe invers. Dar a contat intenţia. Şi punerea în practică.

Şi aşa s-a ajuns la cultul personalităţii, conform unei logici simple. Partidul era în tot şi în toate. În cele ce sunt şi în cele ce mâine vor râde la soare. În pruncul din leagăn şi-n omul cărunt, cum spunea faimosul poet George Lesnea, de carea cum nimeni nu mai ştie. Partidul îţi dădea. Tu trebuia să fii recunoscător şi să-i dai slavă. Ceauşescu era şeful partidului. Deci tu trebuia să fii recunoscător şi să-i dai slavă. Pentru că îi păcea. Ispita de a fi adorat a fost, cum am spus, greu de ocolit. (va urma)