Poporul român a avut constant în evoluția sa istorică un dor nestăvilit pentru unitate, libertate și independență. Pentru această unitate națională, pentru iubirea de pământul moșilor și strămoșilor- nu pentru alt pământ- au trăit, au muncit, au suferit și s-au jertfit atâtea generații de înaintași.  Gândul nostru se îndreaptă acum către istoricul Gh. I. Brătianu cu a sa lucrare intitulată  O enigmă și un miracol istoric:poporul român, publicată în 1937. Și, da! câtă dreptate avea. În evoluția istorică din antichitate și până la contemporaneitatea noastră, am fost călcați, jefuiți, subjugați: de la romanii conduși spre meleagurile noastre de Traian, de popoarele migratoare, apoi  poziția noastră geografică, plasați și sufocați ca într-un clește, înconjurați de cele  trei imperii hrăpărețe: rus, otoman și austriac și până la zilele noastre, situație care nu diferă cu nimic de cea existentă în urmă cu o sută, două sau trei sute de ani. Aici ne-au adus comportamentul nostru pașnic, omenia, bunul simț, credibilitatea față de tot ce s-a vânturat prin fața ochilor, lipsa noastră de unitate și de cele mai curate sentimente patriotice, de iubire de neam și țară, de credință în biserică și în Cel de Sus.

Începând  cu secolul al XIX-lea, cam de pe la 1830 încoace, românii se deșteaptă: edifică școli și își trimit odraslele în străinătate la învățături mai înalte. Acum  apar câteva ziare și, lucruri necunosute până atunci, gustul pentru scris care cuprinde tot mai mulți indivizi. Pronia Cerească ne-a trimis poeți talentați (Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu) care proslăveau în scrierile lor mărirea strămoșească îndemnând populația în a călca pe urmele străbunilor; s-au născut mari bărbați cu iubire de neam și cu minte ageră. Cei trimiși la studii în străinătate s-au întors pe meleagurile natale cu mintea mai luminată, demonstrând celor din țară ce fac și cum fac cei din țările mai avansate. La nivelul societății se simțea tot mai puternic un val de dezmorțire, de dezgheț. Toți erau stăpâniți de același sentiment și propovăduiau cu mult patos unirea celor două principate, afirmând răspicat, sus și tare, că este dezonorant să trăim despărțiți și să fim bătaia de joc a străinilor. Versurile din Hora Unirii, acea creație mobilizatoare a poeziei bardului de la Mircești, erau pe buzele tuturor: Hai să dăm mână cu mână cei cu inima română /Eu ți-s frate, tu-mi ești frate/ În noi doi o inimă bate  clama moldoveanul către muntean, și : Unde-s doi puterea crește/ Și dușmanul nu sporește.

   Ideea Unirii Principatelor zămislită în inimile românilor cunoștea o creștere constantă. Declanșată în 1848, revoluția română era orientată în două direcții: una contra turcilor și, în același timp, una contra rușilor. Această mișcare națională, prin programele și țelurile sale de emancipare socială și națională, a constituit prilejul de declanșare pe plan european a luptei pentru Unirea Principatelor Române. Revoluția care a îndepărtat domnia fanarioților și a restabilit domniile pământene reprezintă întâia manifestare politică  a renașterii naționale, canalizată în principate mai întâi prin scrierile istorice dinainte de Fanarioți și continuată apoi prin celebrii scritori români de peste munți. Renașterea datorată acestui curent literar și naționalist a favorizat reînvierea ideii care a condus la Unirea din 24 ianuarie 1859. 

 

Năzuința unionistă, în ambele principate

 

După stabilirea protectoratului rusesc, năzuința unionistă s-a manifestat odată, în același timp,  în ambele principate, ocazionată de întocmirea  Regulamentului organic, din anii 1829-1831. Cu un deceniu înainte de Unirea Moldovei cu Țara Românească din 24 ianuarie, patriotul român Costache Negri afirma: „În visurile mele, înflorit se arată viitorul României, suntem milioane de români răslățiți... Ce ne lipsește ca să ajungem un neam tare ? Unirea, numai Unirea... Să trăiască Unirea tuturor românilor!”

În același ton optimist, încrezător în viitorul nației se exprima și Mihail Kogălniceanu în lucrarea  Discurs cu privire la Unirea principatelor: „Fraților, ... nu mă pot opri de a arăta simțirile poporului, acel ce nu știe... a spune decât ceea ce simțește. Să fim stăpâni în țara noastră, zicea un onorabil deputat pontaș, să unim Moldova cu Munteneasca, să tragem ca împrejurul unui loc sterp un  gard mare și zdravăn; locul numai să fie închis și în curând, fără a fi chiar arat, fără a fi chiar semănat, vor veni vânturile, vor veni păsările cerului și or aduce sămânța și de flori și de copaci; în curând ici-colo va răsări câte o floare, ici-colo câte un copăcel; copacii vor crește și la umbră sub copaci vor mirosi florile și vom avea o livadă mare și frumoasă; în copaci vor cânta păsările și la umbră se vor veseli oamenii, binecuvântând pe Dumnezeu... Iată domnilor... cum sătenii, cum noi, cum poporul, cum tot ce simte și voiește un viitoriu pentru copiii săi, pentru nația sa, înțelege Unirea. Inima poporului nu înșeală niciodată. Să ascultăm fraților, inima poporului nostru; să ascultăm glasul și înțelesul nației noastre care ne strigă neîncetat: Unire și Unire! Să gândim că astăzi este ziua cea mai mare din veacul nostru, că astăzi nu numai că scriem, dar facem istoria țării noastre”. 

Același politician Mihail Kogălniceanu, cel care, în această zbatere avea un rol de netăgăduit, trata pe larg ideea unirii românilor în lucrarea Dorințele partidei naționale din Moldova.

Nicolae Bălcescu, proeminentul revoluționar de la 1848, afirma:„România există și orb este cel ce nu o vede”.

 

24 Ianuarie, piatra de temelie a României Mari

 

 

Între sărbătorile  naționale, poporul român serbează an de an ziua de 24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Române, act care constituie piatra de temelie a operei de închegare statală a României contemporane. Subsumate acestei zile sunt adunate toate eforturile, luptele, jertfele și frământările care  își au originea în trecutul îndepărtat al istoriei poporului nostru. Principala bornă în acest lung proces îl constituie momentul Mihai-Vodă-Viteazul care ajunge, este adevărat, să-și îndeplinească „pohta ce-am pohtit”.

Cărturarii și cronicarii „au semănat cu slovele lor și lupta lor plină de anbegație, atât în țarăcât și în străinătate, conștiința originii noastre comune. Cărțile bisericești ale unui Coresi, Varlaam, Simion Ștefan și ale altora au probat mereu unitatea de neam, de limbă și credință a românilor. Legătura sufletească a românilor din Moldova, Țara Românească și Transilvania a fost permanent întreținută de păstori, căruțași, negustori, călugări care, de multe ori prin „Vama Cucului”,  treceau dintr-o parte în alta a Carpaților, cu turmele, cu diferite mărfuri, cu manuscrise și obiecte de cult.  Este strădania de veacuri a poporului nostru răsfirat în cele trei „țări” de a se aduna într-o singură entitate. Mihai Viteazul, „pohta ce-am pohtit”, realizează pentru scurt timp unirea celor trei țări. 

     La vremea  când împrejurările istorice s-au arătat prielnice, poporul român declară ferm dorința unui stat independent propriu. Prin Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856) al celor șapte puteri (Anglia, Austria, Franța, Prusia, Rusia, Sardinia și Turcia) se statuează dreptul poporului român de organizare politico-socială modernă. Divanurile ad-hoc înființate în Principate afirmă ideea unității statale, ale cărei orizonturi  se deschideau. Poporul avea acum, alături de el, mulți bărbați iluștri care s-au făcut ecolul dorințelor lui. 

Reprezentanții marilor puteri s-au întrunit, tot la Paris, semnând la 7 august 1858 așa numita Convențiune pentru organizarea definitivă a principatelor unite române. În această convențiune, sub al cărei regim au trăit românii până la 1866 (cu modificarea adusă de statut în 1864), se află multe principii de mare interes pentru țară, principii liberale și democratice, dar cea mai mare a românilor nu se găsea. Atât Moldova cât și Țara Românească aveau să se administreze singure, fără vreun amestec al Porții Otomane, dar urma să aibă fiecare propriul principe, aleși pe viață  de către adunările țărilor. Se înființa o Comisie centrală la Focșani și se instituia o armată unică, comună a celor două principate.

 

5 și 24 ianuarie 1859, 11 decembrie 1861- date reper

 

Marile puteri europene oferiseră ceva, un început și rămânea ca românii să transforme în realitate posibilitățile ce-i fuseseră oferite. Dovada că au înțeles mesajul, sunt zilele de 5 și 24 ianuarie 1859, dar și 11 decembrie 1861, date la care românii desăvârșesc opera de ridicare a nației lor.

   Alegerea de către adunările ad-hoc, în unanimitate,  din Moldova și Țara Românească,  a lui Alexandru Ioan Cuza – drept primul domn al Principatelor Unite, a declanșat un val uriaș de entuziasm și de speranțe.

   După dubla alegere a lui Cuza, referindu-se la acest moment de excepție al istorie noastre, Vasile Boerescu, un apropiat și un partizan al noului domnitor, remarca: „Această zi este cea mai mare ce au văzut românii în analele istoriei lor. Actul ce-am făcut noi astăzi este un act ce dovedește la noi un patriotism și o dezinteresare așa de mare, cum rar se poate vedea exemple la  națiunile cele mai civilizate ale Europei”. 

La 26 ianuarie 1859, Vasile Alecsandri înștiințează cu o enormă bucurie în Adunarea moldovenească  asupra încheierii acestui uriaș fapt patriotic și național. La 8 februarie Alexandru Cuza I ia frâiele noului principat unit, adresând poporului românesc un manifest călduros și plin de promisiuni, din cele mai frumoase și democratice.

Marile puteri europene întârziau a consfinți Unirea. Au fost necesari doi ani de lupte, de intervenții, de așteptări pentru ca noul stat să devină un fapt împlinit și recunoscut pentru Europa.

Vasile Alecsandri pleacă în Occident ca emisar al statului pentru consolidarea actului Unirii. A fost primit de Napoleon al III-lea la Paris, de Victor Emmanuel la Torino și de Cavour, apoi a revenit din nou la Paris, ca diplomat itinerar, el fiind o personalitate cunoscută în occident.  

 În final, în 12 decembrie 1861, domnitorul Cuza este fericit în a aduce la cunoștința poporului român, printr-un manifest, recunoașterea Principatului României din partea Europei. Cu această zi se încheia și se desăvârșea opera Unirii.

Alexandru Papiu Ilarian scria: „.. Românii din Transilvania, în împrejurările de față (n.n.- la 1860) numai în Principate privesc, numai de aici așteaptă semnul, numai de aici își văd scăparea. Când s-a ales Cuza Domn entuziasmul la românii Transilvaniei era poate mai mare decât în Principate... Un lucru ni se pare a fi mai mult decât sigur: că românii de peste Carpați, bărbați și femei, bătrâni și tineri, toți ar fi gata de a muri pentru Domnul Cuza”. Tot acesta în memoriul înaintat personal domnitorului Cuza, remarcă adevărul că fără Transilvania, Principatele Române nu ar avea viitor în Europa, existența lor fiind precară și că numai prin unirea Transilvaniei cu Principatele Române se va putea pune un fundament durabil României.

Cuza a fost patriot de excepție în sufletul căruia ardea dorul „de a face ca poporul român să dobândească sub domnia lui toate libertățile de care se bucură națiunile cele mai înaintate...” după propria-i mărturisire.

Spre a face unirea și mai completă, domnitorul Cuza convoacă în anul 1862 , ambele camere la București, reunindu-le într-una singură; desființează claca și împroprietărește locuitorii satelor; secularizează averile mănăstirești, înființează cele două Universități, la Iași și București,  inițiază măsuri de recunoștere a statului nou creat  în Europa alături de alte inițiative  și reforme democratrice, cele mai avansate din istoria de până atunci. 

Provoacă mari nemulțumiri din dorința sa de a centraliza în mâinile sale toată puterea în stat, la care se adaugă și măsura de dizolvare a camerei și cea de secularizare a averilor mănăstirești. Partidele politice se unesc, hotărâte să-l răstoarne și astfel în noaptea de 11/12 februarie puciștii pătrund în dormitorul lui și-l obligă să renunțe la tron. Trăiește la Viena, Wiesbaden, și-și găsește sfârșitul la 15 mai 1873  la Heidelberg. Rămășițele trupului sunt aduse în țară, la Ruginoasa. 

Academicianul Dan Berindei scria: „În 1859 începuse procesul de edificare, prin voința și fapta românilor s-a realizat Unirea Principatelor și totodată s-a inițiat un proces extraordinar de modernizare și de aliniere la statele avansate. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza se aflase în primele rînduri ale reformatorilor”.

Sfârșitul tragic al domnitorului, debarcarea sa prea de timpuriu de  „monstruoasa coaliție”, de conspirația unui mănunchi din clasa de sus, care nu vedea cu ochi buni măsurile sănătoase ale lui Alexandru Ioan Cuza, au întârziat mult evenimentele care au urmat și care au dus până la urmă la Unirea cea Mare și sfântă din decembrie 1918.

Memoria și chipul luminat al lui Alexandru Ioan Cuza vor rămâne în permanență în inimile românilor de pretutindeni.

                                                                               Lucian Giura