Am auzit că a ieşit mare tămbălău, după ce un fotbalist s-ar fi exprimat ireverenţios la adresa publicului spectator care-l înjurase cu năduf din tribune. Îndemnul din Biblie care spune să întorci şi celălalt obraz, să fim sinceri, rămâne în aria atitudinilor simbolice. Mi-e greu să cred că, cineva care primeşte o palmă îşi va călca în picioare furia sau instinctul de a riposta şi va întoarce, docil, şi celălalt obraz. Nu înţeleg de ce al 12-lea jucător ar avea dreptul să înjure un fotbalist, să-şi exprime vocal fantasmele care o includ pe mama jucătorului, iar acesta din urmă n-ar avea dreptul să-l trateze cu dispreţ. E multă ipocrizie în atitudinea celor ce pretind ca după o sesiune de înjurături ca la uşa cortului, încasatorul să-i zâmbească expeditorului, eventual să-i şi mulţumească pentru bălăcăreală. Nici publicul de pe stadioane, nici comentatorii de pe site-uri (de multe ori unii şi aceiaşi) nu dovedesc prea multă raţiune, cât despre echilibru,
n-are rost să vorbim. Desigur, e inutil să intri într-un dialog (era să spun polemică, dar asta presupune oarece argumente) cu nevroticii care defulează în tribunele stadioanelor ori cu frustraţii ce-şi deşartă vitejia din sumbrul anonimat al mediului virtual. Şi atunci, tu, public, de ce ai cere unui jucător să aibă înţelegere pentru neghiobii care înjură în tribune, pentru campionii la mâncat seminţe şi râgâit bere? Nu cumva e o ipocrizie deghizată în diplomaţie? Atât răguşiţii tribunelor, cât şi specialiştii în ocări rostite ca la uşa cortului în spaţiul public trăiesc senzaţia deţinerii adevărurilor absolute, sentimentul justiţiarului neîngrădit de convenţii sociale. Înviaţi parcă din Evul Mediu, unii dintre semenii noştri s-au încuscrit cu convingerea că pot spune orice, oricui, că pot emite sentinţe folosind drept probe închipuirile proprii. Şi nu vorbim despre puncte de vedere aflate în opoziţie, exprimate rezonabil, nu excludem ironia, ci condamnăm atacurile la persoană, la familie, invocarea mamelor şi a celor sfinte. Libertatea de exprimare nu înseamnă a-ţi declara, urlând, dorinţa împerecherii cu mama vreunui fundaş al Naţionalei. Tu, al 12-lea jucător, ce ai fi vrut să facă un fotbalist, după ce l-ai înjurat în cel mai birjăresc hal? Să îţi spună că ai fost magnific, că i-ai ridicat moralul, că îţi mulţumeşte? Exhibarea ghiorlăniei stă pe acelaşi raft cu convingerea că avem drepturi, nu şi obligaţii. Atitudinea de pe stadioanele din România, de pe Arena Naţională până pe banca de pe marginea dreptunghiului din Fundulea, e transferată şi în alte spaţii, dându-ne, de multe ori, sentimentul că trăim într-o nesfârşită încleştare de maidan.