Când spui Paris, te gândeşti la Luvru, la Domul Invalizilor, la Turnul Eiffel. Când spui Londra, gândul îţi zboară la Big Ben, la schimbarea gărzilor de la Buckhingam Palace sau la Muzeul figurilor de ceară. Când spui Roma, fireşte, vezi în faţa ochilor minţii Colosseumul. Trecem la politică: PNŢCD te trimite cu gândul la Corneliu Coposu, PSD la Ion Iliescu, PDL (încă) la Traian Băsescu, PRM la Corneliu Vadim Tudor. Aşa cum Luvru, Colosseum sau Big Ben au devenit, în timp, branduri şi politicienii care au tras partide după ei şi-au construit o imagine - simbol. Ne place sau nu, Corneliu Vadim Tudor este un brand. Slobod la gură, cu pana ascuţită, degrabă vărsător de dezvăluiri ce dau în vileag nebănuite conspiraţii, fondatorul Partidului România Mare a reuşit în 23 de ani să intre în conştiinţa publicului, indiferent dacă a fost agreat sau dezaprobat. PRM înseamnă Corneliu Vadim Tudor şi invers. Zilele trecute, când adia pe la televiziuni zvonul că "agenturili" din partid s-au gândit să-l mazilească, am crezut că se va declanşa o furtună media, că Vadim Tudor va tuna şi va fulgera. A fost o ploaie de vară şi-atât. De ce doar atât? Habar n-avem. Pentru că preşedintele PRM e sigur că nimeni şi nimic nu i-ar putea confisca partidul? Poate. Într-adevăr, PRM fără Corneliu Vadim Tudor devine un partid muribund, aşa cum scena politică românească, fără acelaşi Vadim, n-ar mai avea niciun haz. Cei care votează PRM votează - de fapt - mesajele transmise de Vadim, sunt mânaţi către urne de speranţa în dreptatea socială promisă de liderul partidului, nicidecum de vreo platformă program a formaţiunii politice (de altfel, în România nu se votează proiecte, ci doar promisiuni ori adversari). Imaginaţi-vă PRM fără Corneliu Vadim Tudor. Cu Gheorghe Funar la conducere. Hmmm. E destul de anost tabloul, nu-i aşa? Chiar dacă România Mare n-a însemnat foarte mult din punctul de vedere al procentelor pe scena politică românească, a fost o prezenţă sesizabilă, iar Vadim Tudor a fost vocea care s-a auzit mereu dinspre acest partid. În 2000, Vadim Tudor a reuşit ceea ce nu mai reuşise nimeni: intrând în turul doi al alegerilor prezidenţiale i-a determinat şi pe cei mai aprigi contestatari ai lui Ion Iliescu să-l voteze pe acesta din urmă. Repet: ne place sau nu, Vadim Tudor e un personaj pe care unii îl consideră fascinant, carismatic, alţii sărit de pe fix. Corneliu Vadim Tudor îşi păstrează simpatizanţii susţinători, cu sau fără PRM. PRM fără Corneliu Vadim Tudor ar deveni un partid oarecare, pierdut în peisajul pestriţ al politicii româneşti. Nu trebuie să-ţi placă sau să-ţi displacă personajul, asta-i realitatea. Se vor întreba - probabil - unii: şi? Care-i concluzia? Concluzia e una, mare şi lată: electoratul de la noi iubeşte/ urăşte persoane, lideri, nu doctrine sau proiecte. Liderii puternici trag după ei partidele, care partide pot fi ditamai hardughiile politice sau nişte căruţe obişnuite, nicidecum invers.