Dacă se întâmplă să treci în perioada asta prin Bistriţa, Cluj, Târgu Mureş sau Iaşi s-ar putea să fii străbătut de un sentiment neobişnuit, să ţi se pară că e prea mult verde în jurul tău. Nu, nu e de la vreo herghelie de cai verzi lăsată s-o ia la trap prin respectivele oraşe, ci de la sfânta natură, încă darnică cu clorofila. Când spun mama natură, mă gândesc la spaţii cu iarbă îngrijită, la pomi înfloriţi, la flori, toate acestea fiind un balsam pentru ochi, pentru suflet şi - de ce nu? - pentru minte. Am auzit mulţi locuitori ai Sibiului vorbind despre cât de frumos ar fi oraşul, dacă i-ar fi îngăduită mai multă verdeaţă, despre cât de bine arăta Piaţa Mare în vremea în care conţinea şi verdeaţă. Despre Piaţa Mare nu spun nimic, a fost refăcută în 2007, arată bine, au fost respectate liniile vechi, este - până la urmă - un simbol al oraşului. Bun, de Piaţa Mare nimic de zis, dar restul? Cu restul oraşului ce facem? E foarte bine că se asfaltează, că se pun dale, că se repară, că se fac sensuri giratorii, dar nişte verdeaţă?  Că-i tare bună pentru ochi şi suflet. Spunea cineva, la un moment dat, că mai e puţin şi se va betona şi Parcul Sub Arini. Prefer să cred că era o glumă. Una nesărată. E drept, în România nu există cultura spaţiilor verzi publice. Nu ştiu dacă mai poţi întâlni pe undeva inepţia aceea care interzice călcatul ierbii. La Londra, de exemplu, în Hyde Park, poţi sta bine mersi pe iarbă, fără să vină cineva să te alunge de-acolo, iar parcul arată foarte bine. E drept, n-are locuri pentru grătar, nici terase unde zbiară boxele de parcă le-ar fi muşcat voinţa vreunui surd, sunt respectate nişte linii simple, naturale, dar e o plăcere să te plimbi prin el. Şi Londra e doar unul dintre multele exemple pe care le-am putea folosi. Acu’, n-are nimeni pretenţia ca Sub Arini să fie High Park şi nici ca pe marginea străzilor Sibiului să dormiteze palmieri, tufe de lavandă sau diferite specii de flori, precum la Malaga. Nu. Dar nişte iarbă, din asta de-a noastră, nişte pomi autohtoni, care ştiu să înflorească frumos, nişte flori, chiar şi nişte boscheţi îngrijiţi s-ar putea planta. Repet: e frumoasă piatra cubică, sunt practice dalele, dar verdele, fir-ar el să fie de verde, poate avea nişte efecte din cale- afară de liniştitoare, ne-ar putea aerisi puţin mintea, ca să nu spun că ar avea chiar puterea de a ne mai destinde. Măcar destinşi să fim, dacă distinşi e greu. Şi încă ceva: putem vedea în ţări unde relieful se traduce în mare parte prin stânci, oaze de verdeaţă bine îngrijite. Şi-atunci? La noi, unde verdele se simte ca peştele în apă, de ce nu am lăsa frumosul să se destrăbăleze, spre bucuria fiecăruia dintre locuitorii burgului şi a turiştilor? N-ajunge că fugim îngroziţi de foarte multe lucruri simple, fireşti, acum să ne lepădăm şi de verdeaţă, pentru a fi credincioşi betoanelor?