Dincolo de toate nemulţumirile cărora le-au dat cep şantierele care-au împânzit oraşul, ne mai încălzeşte gândul că, la un moment dat, se va termina întregul deranj şi vom circula bine mersi pe străzile noi ale burgului. Cum nu s-a pomenit reparaţie fără disconfort, asta e, te strecori printre utilaje, bălţi, mormane de pământ, mesteci mocnit înjurături cu adresant multiplu şi visezi la ziua în care vei putea merge la serviciu, la cumpărături, la restaurant, la terasă, cu pantofiorii tăi albi, pe care i-ai pus în cutie până la terminarea lucrărilor, dată pe care ai văzut-o înscrisă pe panoul din capătul şantierului şi pentru care te rogi să rămână bătută-n cuie, să nu intre în prelungiri. S-au întâmplat şi minuni de-a lungul istoriei recente a şantierelor, unele dintre străzi au fost asfaltate înainte de data limită. Când te uiţi însă la termenul unora dintre lucrări, ai sentimentul că şantierul va dura o veşnicie. Iar dacă dai o raită pe aceleaşi şantiere pe la ceasurile dimineţii s-ar putea ca veşnicia aia pe care ţi-o releva panoul să capete un contur de-a dreptul pregnant. Am avut acest sentiment recent, când, pe la nouă, am luat-o la picior, curios fiind la ce oră se pun în mişcare cei ce vor transforma străzile sparte, pline de noroaie şi mormane de pământ, în drumuri ca-n palmă. Teoretic, la nouă, utilajele şi oamenii ar trebui să fie deja în priză, nu de alta, dar poate se mai produce vreo minune şi se termină câteva lucrări înainte de termenul limită. Asta ar fi teoria. Practica arăta cam aşa: pe la nouă, pâlcurile de lucrători se dezmorţesc, muncitorii încearcă fierbinţela cafelei cu buzele ţuguiate, îşi potrivesc turul pantalonilor cu mişcări lente, pline de rutină, dau viaţă unor melodii fluierate ce umplu de pitoresc şantierul, schimbă fraze ce conţin informaţii despre întâmplări petrecute în urmă cu o seară. Alt şantier, alţi muncitori, aceleaşi îndeletniciri. Şi e deja 9 şi 25. La zece fără un sfert, pe alt şantier se ia, în sfârşit, taurul de coarne. Începe ziua de muncă, mama ei de muncă azi şi mâine şi a cui o fi inventat-o! Nu spun că e o situaţie generalizată, că fiecare zi începe astfel, n-o să ne facem un obicei cotidian din pânditul muncitorilor de pe şantiere, dar, dacă tot e vremea asta îngăduitoare, ne gândeam că n-ar fi rău să se mişte băieţii mai cu talent, doar doar n-om mai aduna pe încălţăminte noroaiele şi praful din tot oraşul, încă mult timp de acum înainte. Înţelegem că şi coada sapei trebuie sprijinită în bărbie (şi viceversa), că e un obicei al pământului ce trebuie respectat cu sfinţenie, înţelegem rolul important pe care îl are cafeaua de dimineaţă în reglarea tensiunii arteriale, nu ignorăm importanţa socializării, dar dacă le-am împleti un pic cu munca urnită la prima oră, parcă parcă ne-ar fi mai bine tuturor. Şi, poate c-ar scoate şi pantofii ăia albi nasul mai repede din cutie.