Traseismul e una dintre cele mai răspândite practici politice mioritice şi, paradoxal, cea mai blamată. Ce face politicianul român, atunci când vine vorba de ţopăit dintr-un partid în altul, la ceas de interes material? Se lasă lovit în moalele capului de leuca revelaţiei şi descoperă că doctrina opusă celei în care face pluta i se potriveşte mănuşă. Cum la mijloc e binele ţării (el considerând ţara un fel de proprietate privată), politicianul îşi calcă pe inimă, pe carnetul de partid şi trece graniţa în formaţiunea care - ce să vezi? - hodoronc tronc îi oferă nişte oportunităţi, îndeobşte cu profit personal. Dimensiunile penibilului pot fi ignorate cu desăvârşire, iar dacă interesul (care interes, stabiliţi dumnea­voastră) o cere, omul politic poate face un tur al stabilimen­telor politice, după care se va întoarce chiar în gruparea din care a pornit în aventura (sanchi!) ideologică. Traseismul politic e un fenomen atât de des întâlnit, încât a căpătat un caracter firesc, electoratul tratându-l cu o toleranţă vecină cu aşteptarea. Să amintim doar cazul parla­mentarilor PPDD care s-au culcat pe dormeza partidului înfiinţat de domnul Dan şi s-au trezit în aşternuturile altor formaţiuni politice, la puţin timp după alegerea lor în Parlamentul României. Lor li se adaugă nenumărate păsări migratoare care-au exersat croncănitul trădării şi dibuirea mirosului prăzii ce trebuie atacată. Legea care a dat,anul trecut, liber traseismului politic (un fel de prostituţie practicată la vedere, cu bulanele oportunităţii dezgolite, afişate în văzul tuturor) a generat o rumoare (am spune teatrală) printre mulţi politicieni, de parcă duplicitatea le-ar fi fost cu totul şi cu totul străină. Bineînţeles că acea lege e o mostră de tupeu, un fel de vorba ceea pe faţă; ciudat e comportamentul de călugăriţă surprinsă în parcarea unde se descarcă hormonal tiriştii, comportament afişat de unii politcieni. După ce traseis­mul a fost condamnat mai ceva decât terorismul, suntem tare curioşi să vedem cum vor aborda chiriaşii Legislativului tendinţele de reorientare politică anunţate de marii creatori ai caselor politice (sau de toleranţă). După mintea noastră stropită cu nec­tarul naivităţii, am fi tentaţi să credem, după atâta amar de afurisire a migraţiei, că  n-ar trebui să mai vedem niciun parlamentar schimbând partidul, nici măcar pentru nobilul scop al sprijinirii unei găşti noi, mai ortomane. Totuşi, oricât de dulce ar fi nectarul naivităţii, un sfert de veac de traseism ne-a obişnuit şi cu gusturile acre ori amare ale poşircilor servite de politicieni sub forma unor licori rezultate din distilarea adevărului. Cu alte cuvinte, odiosul traseism bles­temat azi cu foc poate fi, mâine, o soluţie salvatoare pusă în slujba binelui. Sper că n-aveţi pretenţia să ştiţi şi al cui e binele ăla.