Dincolo de acţiunea în sine, remanierea guvernamentală este un exerciţiu de imagine la care au recurs, indiferent de culoarea poli­tică a straielor lor, toate guvernele de după decembrie 1989. Cum era de aşteptat, după alegerile din PSD, se vorbeşte despre o re­maniere. Că deh, la vremuri noi, tot noi, dar să fie şi nişte oameni noi, să aibă lumea senzaţia unui miros de prospeţime. Gândul îţi zboară către o posibilă reclamă: "Noua conducere a partidului, acum cu un plus de prospeţime! Scoate petele şi redă senzaţia de catifelare socială!". Experienţele trecutului ne-au demonstrat că remanierea nu este un instrument infailibil, garantat sută la sută. De obicei, se schimbă nişte nume, nişte habarnişti, nişte obligaţii, e un fel de rotire a cadrelor incompetente. N-avem dreptate? Ia priviţi la remanierile din ultimii 15 ani, iar dacă observaţi vreo mutare ministerială care s-a materializat prin măsuri revoluţionare, spune-ţi-ne şi nouă. De la piesele noi s-a aşteptat, până la un punct, ceva bun. Apoi, pe măsură ce s-a deprins şi norodul cu şpilul remanierii, am început să trecem mai uşor peste aceste jocuri de glezne. Când locul lui Popescu e luat de Ionescu doar pentru că cel din urmă avea prin buzunare nişte promisiuni, demersul e paralel cu interesul naţional (Doamne, ce vorbă mare am spus, nici nu mi-am dat seama!). De ce am aştepta mai mult de la această remaniere? Ea poate fi un exerciţiu de imagine, un semnal pentru schimbarea unor garnituri. Dacă se schimbă vizitiul, e normal ca şi prin căruţă să se opereze oarece modificări. Să nu ne înţelegeţi greşit: nu suntem împotriva remanierii, nu blamăm schimbarea dracului cu tătâne-său, ci vrem doar să subliniem inutilitatea încolţirii unor mari speranţe. Până la urmă, politicienii trebuie să lucreze la imaginea lor, aşa că, unde-au mers atâtea remanieri sterile, nu se face gaură-n cer pentru încă una. Important e ca noi, spectatorii cuminţi ai luptelor de K1 din politichie să nu ne atârnăm nădej­dea în aceste modificări de formă, nu de fond. În rest, nimic nou, reţeta e aceeaşi: schimbăm capii, um­blăm niţel şi pe la parter, rostogolim două discursuri mobili­zatoare, pulverizăm un tub de promisiuni, după care e, din nou, linişte. Nu vă temeţi, trece şi valul ăsta, după care vor veni altele. Totul e dator cu o remaniere. Mai ales speranţa. Da, da, speranţa pe care o tot rema­niem şi care, de la o vreme, se confundă cu prostia.