Vreau să cred că între uşa bisericii şi uşa cortului există nişte diferenţe pe care alienarea unor pâlcuri ale societăţii n-a reuşit - încă - să le diminueze. Spun asta pentru că zilele trecute am văzut cum televiziunile popo(r)ului se întreceau în difuzarea unor imagini ce semănau teribil cu scenele de violenţă surprinse pe stadion. Acţiunea nu se petrecea nici în Giuleşti, nici în Ghencea sau Ştefan cel Mare, ci într-un sat, la uşa unei biserici, unde nişte enoriaşi protestau faţă de răspopirea preotului din localitate. Să nu vă închipuiţi că printre protestatari se aflau discipoli de-ai lui Van Damme sau Bruce Lee. Nici pomeneală. Ceata revoltaţilor era alcătuită, în mare, din mămăiţe şi bătrânei a căror principală armă era ţipatul isteric, dublată - eventual - de vreo pungă de-un leu, cu conţinut de colivă, ce ar fi putut fi transformată, la nevoie, în muniţie. Cine credeţi dumneavoastră că ar putea opri şuieratul ameninţător ce se strecura pe la cotitura protezei? Cine credeţi că ar putea potoli o astfel de adunare ce ameninţa că se baricadează în biserică dacă i se ia preotul (nu înţeleg de ce nu i-au lăsat să se baricadeze, dar asta-i o altă dilemă)? Nişte poliţişti de la postul comunal? Nişte jandarmi? Nişte plutonieri cu burta revărsată peste curea, rotind alene pulanul, din încheietura mâinii? Nuuu. Pentru o astfel de răzmeriţă întreţinută în mare măsură de septuagenarii şi octogenarii satului era nevoie să fie mobilizate trupe speciale. Şi uite-aşa, am avut parte de nişte imagini cu mascaţii vânjoşi ce se luptau, corp la corp, cu enoriaşii furioşi pe răspopirea celui ce îi spovedise şi-i împărtăşise până odinioară. Da, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, mascaţii. O să vi se pară - poate - că povestea are un conţinut ridicat de exces de zel şi zău că nu greşiţi dacă gândiţi aşa. Nu de alta, dar am văzut de nenumărate ori, tot la televizor, imagini cu clanuri, şatre sau grupări recalcitrante, pe care încercau să le potolească, cu vorba bună, poliţiştii comunitari, poliţiştii cu chipiu, nicidecum trupele speciale. La fel, am văzut cu prilejul unor arestări transmise în direct de televiziunile naţionale cum erau mobilizaţi câte zece mascaţi pentru a conduce o singură persoană, inofensivă, acuzată de infracţiuni paralele cu violenţa. Dar, excesul de zel e un Cezar căruia trebuie să-i dai ce-i al lui, nu-i aşa? Lipsa de reacţie în momentele în care ar fi nevoie de intervenţii dure ale forţelor de ordine şi excesul de zel în situaţii uşor rezolvabile reprezintă doar una dintre ciudăţeniile care se petrec, zi de zi, în România. Bine că sunt chemaţi mascaţii să poto­lească nişte bătrâni care amenin­ţau cu baricadarea în biserică şi că atunci când găşti de magraoni cotonogesc în mijlocul străzii, în miezul zilei oameni lipsiţi de apă­rare, "intervin" nişte poliţişti obiş­nuiţi, acţionând "în forţă" prin ridicat din umeri şi scărpinat pe ceafă. Pe ceafa proprie, să fim bine înţeleşi.