N-a trecut mult de când scriam despre dihonia creată de caracterul opţional al orei de religie. N-am fi făcut cale întoarsă spre acest subiect, dacă încrâncenarea n-ar fi continuat să plutească la suprafaţa apelor tulburate, precum peştii, după ce un braconier (sau "branconier", în caz că domnul Igaş nu e unic) a introdus nişte cabluri sub tensiune în lac. Constatăm că e la modă să fii "anti", să defilezi în piaţa publică fluturând stindardul libertăţii de a alege. Sigur, fiecare e liber să aleagă, e dreptul oricărui individ să decidă ce e bine şi ce nu pentru viitorul lui, însă opţiunea a devenit parte din curentele care inflamează societatea. Pe scurt: se abuzează de formula liberului arbitru, ţinându-se pasul cu moda ideilor, convingerilor. Omul e tentat să aleagă într-un anume fel, după ce a cântărit efectul pe care imaginea opţiunii sale l-ar putea avea în societate. E "cool" să fii împotriva orei de religie, pentru că vei părea un tip destupat, cu mintea deschisă precum o geantă vizitată de mâinile şuţilor din autobuz, vei căsca larg gurile nătăfleţilor cărora le vei spune că libertatea de a alege e sacră, că nicio cutumă nu poate pune cătuşe minţii tale. Da, libertatea de alegere e sacră, însă nu a fost încălcată de ora de religie, materie care nu te învaţă să baţi mătănii, să fii habotnic, să pupi icoane, ci te conduce către esenţa valorilor morale, a cunoaşterii. Am mai spus-o, religia înseamnă cultură, înseamnă tradiţie. Ora de religie nu te transformă (mă rog, n-ar trebui să te transforme) într-un client al slujbelor de duminică şi atât. Trebuie tratată ca o materie care deschide mintea copilului, îi lărgeşte orizontul cunoaşterii, şi, nu în ultimul rând, îl apropie de valorile morale din ce în ce mai ignorate de societatea înnebunită de confuzia dintre real şi virtual. A susţine ora de religie nu înseamnă a promova năframa pusă-n cap şi pupatul moaştelor, ci consolidarea culturii generale, modelarea caracterelor fragile. Libertatea gândirii care permite libertatea de a alege a devenit un slogan de care se abuzează pe cărarea ce duce la extrem. De ce nu se protestează împotriva studierii limbii latine, a chimiei, a educaţiei civice, a muzicii? Poate că unora li s-ar părea normal să aibă dreptul de a alege între muzică şi sport, între desen şi geografie. Dacă au existat nişte derapaje ale unor dascăli ce predau religia, nu înseamnă că această materie e problema, ci comportamentul respectivelor cadre didactice. Blamarea orei de religie a devenit un soi de exhibare a curajului, a independenţei depline faţă de reguli. Aş spune că e, oarecum, un teribilism. Blamând ceva care, dacă ar fi bine făcut, ţi-ar aduce beneficii, înseamnă să fii puţin autodistructiv. Dar raţiunea păleşte în faţa strădaniei de a fi "cool", de a te lăsa împroşcat de lăturile admiraţiei celor de-o teapă.