Maneliştii sunt în mare pericol deoarece riscă să piardă bătălia popularităţii, în faţa mas­caţilor. Ce-i mai mediatizat în ţara asta decât mascatul? Nimic. El, luptătorul musculos, cu ca­gula trasă pe cap, scos la interval pentru percheziţii, săltat sep­tuagenare, primari, e personajul care umple dimineţile telespec­tatorului devorator de ştiri cu ac­ţiune. Bietul angajat al Ministe­rului de Interne n-are nicio vină că legislaţia românească e stro­pită prosteşte cu tinctură de zel, dar devine un personaj uşor ridicol, după episoade penibile, în care au fost mobilizate forţe impresionante pentru condu­ce­rea la audieri a unor inofensivi. Ieri dimineaţă, de exemplu, la secţiunea "Descinderi matinale" am avut parte de percheziţii în forţă, cu mascaţi, poliţişti, tot ta­câmul, la Bibilioteca Metropo­litană. Motivul vizitei cu muşchii încordaţi ar fi nişte presupuse in­fracţiuni comise de 16 per­soa­ne, printre care şi directorul Bi­bliotecii. Dacă există bănuiala comiterii unor matrapazlâcuri, e normal să se facă cercetări, per­cheziţii, audieri etc. Nu înţele­gem - însă - cui foloseşte spec­tacolul ăsta jenant, cu forţe im­pre­sionante, desfăşurate la o bi­bliotecă, un loc frecventat de oameni cu apucături domestice. Mascaţii, dacă ştim noi bine, nu au rolul de a face anchetă, de a pune probe cap la cap, ci de a asi­gura ordinea, de a preveni posibile riposte violente ale ce­lor vizaţi de descindere. În cazul acesta, nu vedem unde erau pachetele de muşchi, cefele late, bătăuşii, de era nevoie de aşa mândreţe de pregătire. De fapt, când se caftesc interlopii, golanii de cartier sau clanurile ţigăneşti e trimis câte un sec­torist pipernicit ori o echipă de purtători de rotunjimi abdomi­nale vizibile de la distanţă. Vor spune devoratorii de imagini cu mascaţi stând ca brazii pe ho­lurile Bibliotecii, că asta-i pro­ce­dura. Păi, e proastă procedura. Şi sterilă pe deasupra. Ca să nu mai spunem că, poate, unii dintre luptătorii aceia au amintiri neplăcute legate de bibliotecă şi că o astfel de vizită ar putea fi traumatizantă, fie ea şi în calitate de străjer al ordinii, nu de cititor. România e plină de paradoxuri, iar unul dintre ele este acela că, deşi e o ţară nesigură, forţele de ordine călite în antrenamente istovitoare se fâţâie mai mult pe la televizor, cât e dimineaţa de lungă. Statul român e un con­glo­merat de situaţii penibile, care ar putea fi evitate foarte simplu, prin zămislirea unor legi gândite cu capul limpede, nu la beţie, în vis, la mişto, în momente de vitejie adolescentină. Imagini precum cele de ieri dimineaţă nu dau nimănui un sentiment de siguranţă, ci, dimpotrivă, nu fac decât să crească nivelul frustră­rilor (şi aşa critic) din rândul cetăţenilor.