Ce ne facem? Ne uităm la ei. Ne uităm la ei, de exemplu, şi ne minunăm cât de bine ştiu să cureţe plaja de la Năvodari. Cu ştirea asta ne-au bombardat toate tunurile media, de trei zile încoace. Nu ştim dacă la Miami Beach sunt atâtea gunoaie ca la Năvodari, nici dacă soldaţii americani de la Kogălniceanu sunt amatori de mare ori de munte, dar ştim că ne-au făcut lună plaja aia pe care soileau vreo cinci tone de gunoaie. De ce ar fi ăsta un motiv de umflare a pieptului, n-am priceput şi, probabil, nici cei care şi-au supus degetele la grea încercare scriind cu spor această ştire n-ar putea răspunde. Dându-ne trei paşi înapoi şi scrutând informaţia am putea trage câteva concluzii. În primul rând, noi apărem drept nişte leneşi care nu sunt în stare să îşi cureţe plaja, după ce conaţionalii şi-au bronzat burtoaca la soare. În al doilea rând, pentru cei în ochii cărora nu trecem drept leneşi, vom fi nişte şmecheri care se uită cum bagă mare americanii şi, eventual, sacrificăm şi o pun­gă de seminţe, aşa, să treacă timpul mai uşor. Chiar aşa: ce mare mândrie e în întâmplarea asta a curăirii plajei româneşti cu braţe vânjoase americane? Să fie şi-un al treilea rând: poate fi manifestarea unor frustrări, dar reacţia miroase a ghiorlănie. Adică, după ce i-am aşteptat aproape cinci decenii, după ce am jinduit la prezenţa lor în spaţiul economic post-decem­brist, iaca, îi încălecarăm. Aşa că, vezi, băi americane, c-a mai rămas o hârtiuţă în spatele tău şi-o doză de Cola la doi paşi în stânga. Ehehei, ne-am ajuns! Repetarea tembelă a isprăvii de la Năvodari pare a fi soră bună cu un comportament pueril. Iar dacă nu e pueril, e împrumutat de la specia parvenitului ajuns, pentru câteva minute, pe cai mari. Te pomeneşti că i-am îngenuncheat pe băieţii lui Barack, iar după asta urmează să-i punem şi la alte munci. Oare s-or pricepe şi la adunat apu­cături jegoase de prin instituţiile publice româneşti? Sau, măcar la desfundat haznale politice? Dacă povestea asta cu salu­brizarea plajei de la Năvodari de către ostaşii americani era doar o ştire cu iz monden, ar fi fost comestibilă. Când se lăfăie - însă - pe primele pagini ale ziarelor, când deschide jur­nalele de ştiri, reclamă nişte preocupări bolnave ale cio­plitorilor de opinii, numiţi, în trea­căt, şi jurnalişti. La aşa pre­ocupări, aşa exaltări, aşa im­portanţă, n-ar trebui să ne mire că lucrurile din ţara asta merg cu spatele ori pe două cărări.