Mi-aduc aminte, cu plăcere, de intervenţia zilnică de pe vremuri, de la TVR1, a lui George Pruteanu, fie-i tărâna uşoară! Scurta emisiune se numea "Doar o vorbă să-ţi mai spun!" şi era o încercare de însănătoşire a comunicării în graiul românesc. În acele vremuri, nici "wow"-urile, nici "job"-urile, nici "trend"-urile, nici abrevierile tâmpite nu erau atât de sălbatice, iar biata limbă română nu fusese încă ciufulită în halul în care e azi. Sunt convins că multora dintre conce­tăţeni li se pare cu totul şi cu totul irelevant că bagajul lexical al adolescenţilor (şi nu doar al lor) e din ce în ce mai sărac sau că graiul străbunilor e din ce în ce mai corcit cu vorbe englezeşti, însă convin­gerea unora, cu mintea şi limba scrântite, trebuie tratată ca atare, cu spatele. Dacă siluirea limbii române s-ar săvârşi doar pe site-urile de socializare şi pe nişte jalnice şi obscure bloguri, n-ar fi o mare problemă, dar ce te faci când, la televizor, icoana vremurilor noastre, graiul românesc e dat cu capul de toţi pereţii, de i se rostogolesc cuvintele, cu fracturi deschise? Ştiu, oamenii ar trebui să ia cu măsură ceea ce văd şi aud la televizor, ar trebui să discearnă între bine şi rău, între corect şi incorect, însă lucrurile se întâm­plă altfel decât ar trebui, iar televizorul e o zeitate, un generator de false şi strâmbe modele. Dinspre el, dinspre televizor, zboară către noi enunţuri suferinde precum "Medicii de pe salvare spun că pacientul...", "Şoferii de pe taxi sunt în­groziţi de...", "Vom avea decât o lună la dispoziţie pentru...", "Oamenii legii şi-au adus aportul...", "Puteţi servi masa la un restaurant de cinci stele..." şi multe altele. Sincer să fiu, n-am văzut niciun medic cocoţat pe ambulanţă, niciun taximetrist conducând de pe capotă ori plafon, iar când mergi la restaurant, în calitate de client, eşti servit, nu iei pâinea de la gura chelnerilor. Ar fi fost extraordinar ca lista exemplelor să se oprească aici, dar "carnagiile" de pe şosele, lucrurile care "tind să devină" periculoase, sejururile de trei zile, şi multe altele veghează "decât" cu multă vigilenţă. Poate pentru că e materia primă a meseriei noastre, pentru că, de la arhaism, la regionalism sau înjurătură, am crezut mereu şi voi crede că limba română e cel mai frumos cântec pe care l-am auzit vreodată, or "mixajele" despre care vorbeam, nu fac altceva decât să o otrăvească. Dar ce contează toate astea, atâta vreme cât trebuie să fim "cool" cu orice preţ, chiar de-ar fi să ne călcăm în picioare graiul? Pierderea locurilor de muncă, pierderea câtorva zeci de lei la salariu ("salar", după cum spun mulţi), diminuarea speranţei de viaţă, şi, în general toate pierderile materiale sunt privite ca un pui de sfârşit al lumii, ca nişte sateliţi ai Apocalipsei. Fără doar şi poate, e dureros că oamenii îşi pierd locurile de muncă, veniturile, speranţa, dar cred că e destul de grav şi că, încetul cu încetul, precum evoluţia unei tumori, îşi pierd şi limba. Limba aceea care, prin cuvinte alese, parfumate, vesele, ne-a ajutat să trecem peste vremuri grele, să ne spunem tristeţile, să ne exprimăm bucuria. E păcat că "servim" din ce în ce mai des o limbă română străină, plină de E-uri ce dau năvală dinspre icoanele LCD sau LED.