Umblă vorba prin târgul media că Marian Vanghelie e bântuit de un gând năstruşnic, acela de a candida din nou la Primăria secto­rului 5 care este serviciul lui de suflet. Marean crede că DNA a reuşit să îl ridice în sondaje şi se arată încrezător în şansele sale. Dând puţin cu spatele în tunelul întâmplărilor ce stau într-o puter­nică lumină penală, ne vom aminti că, de prin februarie, ne-au luat valuri de transpiraţii uimitoare. Adică, am văzut capete încoronate şi neîncoronate rostogolindu-se pe caldarâmul justiţiei, de am zis că s-a întors lumea, pardon, cu dosu-n sus. De la Elena Udrea, Adriean Videanu, Cocoş, Hrebenciuc, până la Mazăre şi Marian Vanghelie, marii politicieni ai patriei au prelevat probe din răcoarea arestului pre­ventiv. Cu o doză de naivitate ne-am spus că asistăm la o primenire a clasei politice, la un schimb de generaţii, la o oarecare normalizare. Ei bine, lunile au trecut, oamenii s-au dus pe la casele lor, iar tăcerii i-au urmat, la început declaraţii timide, apoi enunţuri din ce în ce
mai curajoase, confundabile, în final, cu tupeul. Elena Udrea s-a transformat din umila victimă în-
tr-un luptător împotriva sistemului ticăloşit (la care s-o fi referind?), vrea să impună noi tendinţe în moralitatea politică, să cocoaţe corectitudine pe tocuri de 15. Fosta blondă de fier pare mai pornită decât oricând să reformeze clasa politică, electoratul, codrul, râul, ramul. Şi toate astea, după ce mulţi au cântat prohodul carierei sale politice. Sărim peste renaşterea din propria cenuşă a altor păsări Phoenix din politica românească şi parcăm în uşa lui Marian Van­ghelie, care ar dori să mai can­dideze o dată, convins fiind că va şi câştiga alegerile. Trebuie să recunoaştem, nu doar nea Marean e convins de succesul în lupta electorală, ci şi mulţi alţii, inclusiv noi. Da, e posibil ca zeul "alma­nahelor" să aibă dreptate în privinţa beneficiului de imagine pe care i
l-ar fi adus anchetatorii. Nu e vina primarului de la sectorul 5 că speră, crede în şansa lui, că poate trece cu graţie de gazelă peste îmbârli­gatele poveşti cu miros greu de co­rupţie. El mizează pe un electorat fidel, cu albeaţă pe ochii încrederii, un electorat dominat de reacţii emoţionale, nu cerebrale. Desigur, până la pronunţarea unei sentinţe definitive orice om e considerat nevinovat. Întrebarea e dacă elec­toratul are vreo urmă de îndoială după ce divinizatul e anchetat? Şi mai e ceva: care e nivelul încrederii în actul de justiţie, atâta vreme cât oamenii votează candidaţi cercetaţi sau, aşa cum s-a văzut în vreo două cazuri, condamnaţi definitiv? Nu de alta, dar tam-tam-ul televizat vizează şi o creştere a încrederii în capa­citatea instituţiilor statului de a pedepsi faptele de corupţie. Numai că tot circul devine, în unele cazuri, un bumerang, iar presupuşii co­rupţi se transformă, în ochii ma­selor,  în nişte victime, în personaje simpatice. Şi-atunci, cum rămâne cu thriller-ul ăla filmat în direct, cu acuzaţiile date-n vileag la ceas de breaking news, cu "dezvăluirile bombă"? Nu e păcat de ditamai spectacolul? S-a făcut degeaba, nu? Ei, nu chiar degeaba. S-au scutit nişte bani care ar fi fost chel­tuiţi în campania electorală. Păi, dacă îţi fac instituţiile statului - involuntar - campanie? Asta-i ţara, ăsta-i electoratul, astea-s convingerile.