O viaţă întreagă şi-a dedicat Florence Nightingale pentru a ajuta bolnavii internaţi în spitale. Ambiţia, perseverenţa şi devotamenul ei au dus la transformarea statutului spitalelor secolului al XIX-lea, care au ajuns să fie instituţii de tratament potrivite pentru cei suferinzi, fiind dotate atât cu instrumente şi aparate specifice, cât şi cu personal sanitar de specialitate, cu rolul de a face existenţa mai uşoară bolnavilor. Astfel, asistentele medicale nu au mai avut sarcini josnice şi lipsite de satisfacţii, aşa cum erau considerate pe vremea aceea, ci au căpătat un rang mai înalt, care urmărea, în fond, abilităţi speciale pentru a putea fi exercitată această profesie.
Provenind dintr-o familie distinsă, Florence Nightingale s-a născut la Florenţa, în Italia, în 12 mai 1820, având o copilărie şi o adolescenţă marcată de gândul că cel mai important în societate este să îţi ajuţi semenii. 1837 a fost un an care i-a schimbat traiectoria vieţii. Asta pentru că, din însemnările sale din jurnal, reiese că tânăra a avut o revelaţie, potrivit căreia spunea că "Dumnezeu mi-a vorbit şi m-a chemat în slujba Lui". Deşi mama dorea cu orice preţ să îşi mărite fetele, Florence vroia cu totul altceva: îşi dorea să devină infirmieră. Pe vremea aceea, statutul de infirmieră nu era apreciat, ci, dimpotrivă, desconsiderat de burghezie, iar spitalul nu reprezenta o instituţie demnă de a oferi un loc de muncă înaltelor doamne ale societăţii, cum ar putea fi socotit astăzi. Părinţii fetei s-au împotrivit hotărârii de a apuca acest drum, iar Florence a intrat într-o depresie din această cauză, pierzându-şi încrederea în sine şi, totodată, dorinţa de a mai trăi fără vreun scop. Însă, cu toate acestea, nu a renunţat. Astfel că a adunat cât a putut informaţii despre felul cum se desfăşoară activitatea în Anglia în spitale, despre tratamente şi despre oamenii de acolo, medici, asistente şi pacienţi, pentru ca, la finalul cercetării sale, să ajungă la un plan bine elaborat privind crearea unui sistem de tratament adecvat medicinei, care să uşureze munca ambelor părţi în procesul de recuperare. În această vreme, la Roma, i-a cunoscut pe Sidney şi Liz Herbert, secretarul de stat al Angliei şi soţia lui. La 31 de ani, a plecat în Germania, să studieze cursuri de specialitate, încălcând, în acest fel, restricţiile mamei şi ale tatălui. După ce s-a întors în Regat, Liz Herbert a propus-o pentru a ocupa funcţia de diector al spitalului pentru femei din Harley Street, instituţie care, după vorbele lui Charles Dickens, a luat, sub conducerea femeii, statutul unui adevărat spital, cu toate utilităţile: baie, bucătărie, farmacie, lifturi şi clopoţele care să faciliteze solicitarea ajutorului.

Femeia cu lampa din timpul Războiului Crimeei

Dar momentul decisiv în cariera sa l-a constituit, de fapt, Războiul din Crimeea, pentru că atunci contribuţia lui Florence a fost uimitoare, întrucât spitalele de atunci nu aveau condiţii nici din punctul de vedere al îngrijirii medicale, al personalului, nici din cel al igienei. Florence a fost trimisă acolo de guvernul britanic, împreună cu o echipă formată din 38 de infirmiere, unde, toate, au descoperit că soldaţii răniţi nu erau îngrijiţi, iar personalul era pesimist din cauza indiferenţei din partea oficialilor. Primul lucru pe care l-a făcut Florence când a ajuns a fost să dezinfecteze spitalul şi echipamentul, reorganizând, totodată, şi tratamentele pacienţilor. Însă mortalitatea nu a fost redusă, ci, din contră, amplificată, motive fiind bolile grave, precum holera ori dizanteria, iar condiţiile din spitale nu erau deloc prielnice. Florence a demonstrat guvernului britanic faptul că mediul în care sunt îngrijiţi bolnavii constituie unul dintre cei mai importanţi factori ai recuperării, prezentând, chiar, Comisiei Regale pentru Sănătate în Armată dovezi pentru a arăta cauzele deceselor soldaţilor, care sunt centrate pe condiţiile proaste din unităţile sanitare. Rezultatele s-au văzut mai târziu, când mortalitatea a fost redusă în armata britanică, atunci când pionii principali au devenit igiena şi curăţenia în spitale. Atunci a primit şi numele de "Lady with the Lamp" (Femeia cu lampa), înfăţişând, de fapt, ideea că infirmierele fac turul de noapte pentru a asigura securitatea şi tratamentele în saloane. Când triumful părea să fie de partea ei, Florence s-a îmbolnăvit, fiind silită să se reîntoarcă acasă.

Mai mult decât alţii

După revenirea din campania eroică din Războiul Crimeei, între 1854-1856, viaţa i-a fost răvăşită. A rămas invalidă, deşi cu un renume frumos, întrucât timp de 632 de zile a oferit pe front ajutor necontenit. Cu toate acestea, cel peste jumătate de veac pe care îl mai avea de trăit şi l-a petrecut în pat. Însă nici aşa activitatea nu i-a încetat. Emitea ordine şi planuri, care erau duse la bun sfârşit de subalterni, realizând, în acest fel, poate mult mai multe lucruri decât un om sănătos fizic într-o viaţă întreagă. De pe patul de boală, Florence a curăţat şi igienizat regiuni din India, a înfiinţat şcoala de asistente medicale şi a redactat lucrarea "Însemnări privind asistenţa medicală", precum şi opera "Un tratat despre chiuvete", unde a surprins o cerinţă principală de care trebuie să ţină cont orice spital, şi anume să nu înrăutăţească şi mai mult starea pacienţilor. În plus, i-au trecut pragul pentru a cere sfatul miniştri, generali şi alte personalităţi ale vremii din diferite sfere ale societăţii. După victorii chiar şi din patul de suferinţă, Florence s-a izolat, după vârsta de 80 de ani, astfel că ar fi putut fi considerată şi moartă. În 1907, când a devenit prima femeie care a primit Ordinul pentru Merite Deosebite, presa a evidenţiat că distincţia primită nu este postumă. În 13 august 1910, cea care a salvat spitalul şi atâtea vieţi a închis ochii pentru totdeauna. Regina asistenţei medicale a cerut, prin testament, să fie înmormântată la cel mai apropiat cimitir, acesta fiind East Wellow, fără alte onoruri şi însoţită de apropiaţi