Ziua întâi (luni, 9 aprilie 2012):

Haifa – Cana Galileii – Tiberias – Muntele Tabor - Nazareth

Aterizăm la ora 9.30 pe aeroportul "Ben-Gurion" de lângă Tel Aviv, capitala Israelului. Socotit astăzi ca unul din ctitorii statului Israel, David Ben-Gurion a fost în două rânduri prim-ministru, între anii 1948-1954 şi 1955-1963. Ora locală corespunde întru totul cu ora oficială a Bucureştiului, de unde am petrecut în zbor doar două ore şi jumătate până aici, pe malul răsăritean al Mediteranei şi la marginea estică a Asiei, în districtul Tel Aviv, situat el însuşi în mijlocul celui de-al treilea, cel Central, din şase în câte se împarte administrativ teritoriul israelian: de Nord, Haifa, Central, Tel Aviv, Ierusalim, de Sud; la care se adaugă, oarecum separat, Înălţimile Golan, Iudeea cu Samaria, Fâşia Gaza. Din toate districtele propriu-zise, numai Ierusalim, nu are ieşire la mare. Aeroportul este situat la câţiva kilometri de Tel Aviv, pe care l-am admirat deocamdată numai din aer, la aterizare. Ni se spune că numeroase astfel de noi oraşe-satelit, cum este acesta cu aeroportul, adăpostesc circa două milioane de locuitori care lucrează în marea metropolă, că guvernul ţării este compus din 37 de ministere, iar noi gonim de-acum cu autocarul către Haifa. Localnicii proveniţi din convieţuirea babilonienilor cu vechii evrei se numesc samariteni şi au populat regiunea pe care o străbatem, printre Dealurile Samariei. Vedem cactuşi înalţi cât copacii, pe care acasă îi ştim crescuţi în ghiveci şi numiţi "Limba soacrei". Sunt mai mari decât cei din insulele greceşti sau Turcia, dar şi pământul aici pare mai arid, când roşcat, când galben, când cenuşiu-verzui, într-o predominanţă deşertică, cu ridicăturile de calcar ce ne vor însoţi mereu, de la dimensiunea unor coline, la sud, până la înălţimile acoperite de zăpadă, în nord. Ghidul, doamna Galila, ne spune că după numele acelei plante cu ţepi numite Ţabar, care se îndârjeşte să vieţuiască în deşert şi să dea fructe comestibile, iar de la acest simbol viu, cei născuţi în Israel poartă cu mândrie numele ţabarim (care în limba ebraică este un plural). Şi dacă turcii au tăiat masiv, în vremea primului război mondial, pădurile Israelului, pentru a ajunge din nord în sudul ţării, ca să se lupte cu englezii, astăzi israelienii sărbătoresc o zi a plantării de arbori, pe care fiecare cetăţean demn de această calitate o cinsteşte sădind cel puţin o dată în viaţă un pin, cu mâna lui. Frumos exemplu pentru alte popoare, mai mult sau mai puţin posesoare de zone pădureţe! Trecem prin Munţii Carmel, o splendoare de roci galbene, în care satul Zihon Iacob (Memoria lui Iacob) este cunoscut din anul 1882, când 60 de familii de evrei din Galaţi au cumpărat pământul pe care s-au aşezat, aducând cu ei şi dezvoltând de atunci până azi, când localitatea a devenit un prosper orăşel, reţeta fabricării cunoscutului vin de Carmel.
Ajungem la Mediterana, este trecut de ora douăsprezece, apoi curând intrăm în Haifa, al treilea oraş ca mărime al ţării, cu circa 400.000 de locuitori, după nodul comercial Tel Aviv care numără aproximativ 600.000, pe primul loc fiind desigur Ierusalim, cu peste 700.000. Oraş cu industrie petrolieră, Haifa este localitatea cu cel mai stricat aer, fapt ce explică aici frecvenţa bolilor de plămâni şi cancer. Evrei şi arabi trăiesc în pace la Haifa, uşă în uşă, îngăduindu-se unii pe alţii în acest mare oraş de astăzi, întemeiat din veacul al XVIII-lea ca un sat de pescari la malul Mediteranei. Prin anii ’50 ai veacului XX, Haifa clădea locuinţe pentru emigranţii evrei care soseau aici din toată lumea. Muntele Carmel, pe care stă localitatea, se cheamă în ebraică şi Muntele Elijah, adică Ilie, zis în limba arabă "Cel verde" pentru că proorocul veterotestamentar – care a câştigat cu ajutorul focului trimis de Dumnezeul unic lupta împotriva păgânilor politeişti regina Isabel şi regele Ahab – era originar din Iordania. Studenţii din Haifa, se spune mai ales despre cei specializaţi în "High Tech", sunt aşteptaţi încă înainte de absolvire de marile firme americane pentru a fi angajaţi. Vedem o expoziţie de flori, la un festival al florilor din toată lumea, pe care aşezarea aceasta de lângă deşerturile extrem-răsăritene ale Asiei îl găzduieşte an de an şi ne gândim la importul de flori practicat în România, ţara cu sol şi climă înfloritoare...
Autocarul urcă la poarta de sus a Grădinilor Baha’i - o religie nouă, de sorginte arabă, persană, a păcii şi frumuseţii, ce promovează unicitatea lui Dumnezeu, a religiilor şi unitatea omenirii, spunând că viaţa merită celebrată prin trăirea ei in mijlocul unei ambianţe de frumuseţe şi armonie naturală, iar splendoarea Grădinilor Baha’i, ce împodobesc un versant al colinei cumpărate de la comunitatea Haifa tot prin anii ’50, fac demonstraţia unei bune credinţe în harul petrecerii timpului existenţei pământeşti în mijlocul unei grădini de arbori, flori şi fântâni cu ape curgătoare amenajate şi întreţinute de mâna omului, ca ambianţă aducătoare de curăţenie, pace şi bunătate sufletească. La Haifa, pe acest deal se află, în mijlocul superbului parc şi al unei impresionante scări de piatră, centrul mondial religios şi administrativ al credinţei Baha’i cu hieraticul ei Templu, privind deschiderea panoramică spre portul Haifei. Religia Baha’i are cu Islamul legături asemănătoare acelora între Creştinism şi Iudaism, iar independent de rasă, a fi Baha’i înseamnă „să iubeşti pe toată lumea, să iubeşti umanitatea şi să te străduieşti să o serveşti; să munceşti pentru pacea şi fraternitatea universale“, comunitatea acceptând noi membri fără prozelitism, prin liberă adeziune sau renunţare. Anul Baha’i începe, conform tradiţiei persane, la 21 martie şi are 19 luni a câte 19 zile, 361 de zile pentru un an. Între lunile 18 şi 19 se intercalează după nevoie patru sau cinci zile. Epoca Baha’i a început cu anul 1844. Coborâm la est Muntele Carmel spre Galileea de Jos, locuită, paradoxal astăzi, de beduini sedentari, la 600 de metri de la nivelul mării, oameni care îşi aduc apă de băut de la Marea Galileii – marele rezervor natural de apă dulce al ţării, alimentat anual prin topirea zăpezilor din munţi - apă scumpă în ţinutul secetos, pe care o filtrează în uriaşe bazine deschise, o tratează cu chimicale şi o distribuie la robinet. Înălţimile Golan asigură apă plată, nu minerală, ne spune ghidul nostru, doamna Galila. Străbatem Galileea, printre câmpuri cultivate cu grâu, în jurul Nazarethului lui Iisus care sparge spicele şi îi hrăneşte pe apostoli, ucenicii săi la vremea aceea, deşi era zi de sabbath. La dreapta, cocoţat ca toate aşezările pe culmea colinelor de calcar unde cresc oi şi măslini, Nazarethul Nou, în timp ce Nazarethul cel Vechi, al copilăriei Mântuitorului, ascuns după deal, nu se vede. Nazareth este locul naşterii Sfântei Ana, maica Sfintei Fecioare Maria.
Spre nord-est, ajungem prin "Câmpul Spicelor", în Kafr Kanna sau Kfar Kana, Cana Galileii, aşezarea unde Iisus şi-a început minunile, transformând apa în vin şi tămăduindu-l pe slăbănog. Luăm prânzul pe terasa unei bodegi cu firmă de "restaurant oriental" ce serveşte, lângă o băutură rece, falafel cu opt dolari americani sau shawerma, cu 10. Vizităm apoi Biserica Nunţii din Cana, construită în veacul al IV-lea de Sfânta Elena, maica Sfântului împărat bizantin Constantin cel Mare, apoi ajunsă în ruină şi recent restaurată ca o bijuterie prin străduinţa unui vrednic de laudă călugăr grec ortodox care o şi administrează. Lăcaşul cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe conservă în curte două fragmente de coloană vechi din sec. al XIII-lea şi în interiorul bisericii două vase mari din piatră, asemănătoare celor din vremea Mântuitorului, în care oamenii locului păstrau apa adusă din vale, pentru că de atunci până în prezent, Cana nu are nicio sursă de apă curgătoare. Biserica le vinde pelerinilor vin binecuvântat din producţie proprie, îmbuteliat la Cana Galileii. Trecem prin Nazareth Ilit, adică Nazarethul de Sus, printr-o zonă cu mulţi munţi la stânga: Galileea de Sus, către Marea Tiberiadei, numită şi Marea Galileii sau Lacul Kinnereth zis şi Ghenizaret, unde Iisus a stat vreme de trei ani. A mers desculţ pe apele mării acesteia cu apă dulce. Aici a făcut Mântuitorul 80 de procente din minunile Sale în faţa oamenilor.
Intrăm în Tiberias (Teveria sau Tiberiada), oraş la Marea Galileii, cu 40.000 de locuitori, întemeiat în anul 20 d. Hr. şi numit astfel de tetrarhul Irod cel Mare, pentru a câştiga bunăvoinţa împăratului roman Tiberiu. După distrugerea Ierusalimului în anul 70, oraşul devine centru rabinic unde se adună Sinedriul învăţaţilor evrei şi aproximativ la anul 400 după Hristos aici a fost elaborată versiunea ierusalamitană a Talmudului, cartea sfântă a Iudaismului cu cele două părţi ale sale axate pe cercetarea Torei (Legea sau cele 613 porunci ale cultului mozaic): Mişna – textul „studiului prin repetare“ (sec. V î. Hr.-II d. Hr.) şi Ghemara – textul opiniilor şi comentariilor la textul talmudic (sec. II-V d. Hr.); în sec. XI adăugându-se la fiecare pagină comentariile rabinului Rashi: în mijloc Mişna în forma literei L, încadrată la stânga şi jos de Ghemara. Galila ne spune că întemeietorii Tiberiadei erau „evrei habotnici“, iar urmaşii lor de azi nu aduc tehnologia înaltă când devin primari ai oraşului. Dincolo de Marea Tiberiadei sunt Înălţimile Golan, unde s-au dat lupte grele în timpul războiului de cinci zile din 1967, după care zona înaltă a devenit teritoriu evreiesc populat de evrei care au dezvoltat după 1948, anul întemeierii Statului, industrii profitabile: pe primul loc producţia de alifii şi minerale rare de la Marea Tiberiadei, unice în lume, iar pe al doilea şlefuirea diamantelor. Oprim să facem shopping la "Caprice", fabrica de diamante din Tiberias. "Mazal u’bracha!" se spune atunci când închei o afacere pentru care doar strângi mâna şi urmează să plăteşti mai târziu marfa de milioane de dolari cumpărată pe încredere, urare ce se traduce prin "Noroc şi binecuvântare!". În ciuda lecţiei de înaltă moralitate a comercianţilor adamantini din industria prelucrătoare pentru care Israel atrage 90 la sută din producţia de minereu de diamant a planetei, nu toţi călătorii noştri ţin să îşi adauge măcar câte o piatră atât de preţioasă la colecţia de bijuterii personale. Ne întoarcem spre Nazareth. Trecem pe lângă Muntele Tabor, pe care a avut loc Schimbarea la Faţă, o înălţime de 788 de metri, la poalele căruia se află un sat de beduini. Sus pe deal, o mănăstire ortodoxă, zidită de un român rămas fără bani după terminarea construcţiei, şi ceva ma încolo o alta, catolică. Trecem prin orăşelul agricol Afula, datând din 1928. Nu există cazinouri în Israel, loteria este o afacere de stat, încasările fiind virate pentru construirea de memoriale ale soldaţilor eroi, centre pentru bătrâni, copii, sportivi etc., din care vedem câteva. Luăm cina: supă cu mălai, felul doi cartofi cu peşte şi fasole din conservă, vom dormi la Hotel Galil-Nazareth.
Soarele apune, imens cerc de aramă şi aur, peste Galileea.