Maşini, oameni cu cărucioare, furgonete cu marfă, taxiuri, toate trec fără întrerupere, cât e ziua de lungă, pe strada Faurului din Sibiu. Pietoni aşijderea. Şi în goana cotidiană, nimeni nu are răgaz să privească pe îndelete clădirile vechi de sute de ani sau să asculte poveştile pe care le istorisesc o sirenă cu două cozi şi o statuetă sugrumată de cabluri.
Strada Faurului este ates­tată documentar în anul 1751, cu denumirea  Sch­midt­gasse. Numele pe care strada l-a pri­mit e lesne de înţeles, căci aici se găseau  odinioară trei ate­liere de fierari. Azi nu mai exist[ niciunul.
În secolul al XXI-lea
... strada Faurului e o ames­tecătură de nou şi vechi, ca multe alte străzi cu vechime din municipiul Si­biu. Aici e o clădire ce păs­trea­­ză foarte bine vechile elemente arhitecturale, din­colo vezi un parter ale cărui ferestre au "pierdut" anca­dra­mentele clasice; aici vezi decoraţiuni cu măşti umane, dincolo firme puternic colo­ra­te. Şi ca să fie în ton cu ames­tecul de nou şi vechi de pe stradă, şi magazinele sunt la fel - unele vând lucruri noi, altele - lucruri purtate, ascun­se sub denumiri pompoase, precum "second hand de lux".
Mai trebuie spus că Fau­rului e una dintre cele mai pestriţe străzi din punct de vedere comercial. Găseşti tot soiul de magazine, de la cele de haine, la cele  alimentare, de la bijuterii la farmacii veterinare, de la gogoşerii la case de schimb valutar.
La fel de pestriţă comercial era strada Faurului şi odi­nioară. Înainte de Primul Război Mondial, pe această stradă se găseau magazinul Cooperativei pantofarilor, o firmă de pompe funebre, măcelăria "Radu & Mânzat", un depozit de băuturi, iar în perioada interbelică aici au funcţionat o măcelărie, Fabrica de albituri Gundhardt & Frank, un magazin de biju­terii, magazinul de prezentare al Fabricii de postav Gustav Fonn, un restaurant, o bodegă, magazinul de încălţăminte “La Cizma Galbenă”, o blănărie, o tipografie etc. Dar în aglomeraţia de azi, puţini sunt cei care mai au timp să cerceteze poveştile străzii.

Sirena cu două cozi şi o stemă a Sibiului

Sunt câteva clădiri pe strada Faurului pe care nici turiştii, nici localnicii nu ar trebui să le rateze. Una dintre ele se găseşte la numărul 3, iar pe faţadă are un panou ce merită cercetat cu atenţie, căci într-un medalion  este repre­zentată o sirenă cu două cozi, iar pe ancadramentul feres­trelor sunt bolţari cu măşti umane; pe aceeaşi clădire a fost înscris 1896, anul restructurării clădirii.
Bună de admirat este şi clădirea de la numărul  5, construită după reguli stricte de simetrie. Pentru ochiul fotografului are şi un cadou: decoraţiunile sub formă de ghirlande vegetale de dea­supra ferestrelor de la etaj.
La numărul 15 te întâmpină un medalion  în care au fost suprapuse stema Sibiului şi două mâini care se strâng în semn de salut; decoraţiunea datează din 1865 şi reprezintă stema asociaţiei Hermann­städter Arbeiter-Bildungsve­rein, se arată pe site-ul patrimoniu.sibiu.ro.
Conform site-ului citat, strada Faurului mai are câţiva aşi pentru "buzunarul" turiştilor. De exemplu, în curtea clădirii de la numărul 11 se află inscrip­ţia, cu caractere gotice: “Wer den Herren fürchtet, der hat eine sichere Festung; und seine Kinder werden auch beschirmet”. (Cel care se teme de Dumnezeu va avea cetate sigură; şi copiii săi vor fi păziţi). E păcat însă de faptul că mănunchiuri de cabluri groa­se se desfată pe clădiri, ba chiar sugrumă decoraţiunile în formă de măşti umane.

O mie de oameni,
la dans

Una dintre cele mai vechi clădiri de pe Uliţa fierarilor, şi deci plină de poveşti, este casa cu numărul 19. Un document în ebraică descoperit în peretele unei camere de la etaj indică vechimea casei în anul 1628 şi specifică că aici a fost sediul unei bresle. Casa a fost loc de petrecere, în perioada interbelică aici funcţiona Restaurantul Tinda Thomas, care avea o sală de mese, bodegă şi o sală de dans, se arată pe site-ul patrimoniu.sibiu.ro. Încăpeau aici până la o mie de per­soane, iar cum afacerea mergea bine, în 1928 i se adăuga o sală de popice.
În 1933, sala de dans îşi schimbă destinaţia în cinema­tograf, iar timp de patru dece­nii, filmele Sibiului se văd aici. În anii ’70 cinematograful este închis din cauză că nu mai prezenta siguranţă. Şi mai trebuie spus că în curtea clădirii exista odinioară o fântână arteziană, mutată pentru o perioadă în faţa Teatrului Gong.

Fierarii apărau un turn şi un bastion

Cum de le-a fost dedicată fierarilor o stradă în cetatea Sibiu? Faptul nu ar trebui să ne mire, căci dincolo de cele trei ateliere atestate pe strada în discuţie, trebuie ştiut că breasla fierarilor era una din breslele importante ale Sibiu­lui medieval.
Breasla fierarilor este pen­tru prima dată menţionată în documente, în Sibiu, în  anul 1376; atunci apare sub denu­mirea de "fabrorum fraterni­tatis" şi se specifică faptul că fierarii sunt specializaţi în dife­rite branşe: cuţitari, căldărari, lăcătuşi şi săbieri, scrie Ioan Marian Ţiplic în cartea "Bres­lele producătorilor de arme din Sibiu, Braşov şi Cluj. Secolele XIV-XVI". Numărul tot mai mare de comenzi, înmulţirea meş­terilor şi condiţiile economice au dus la consolidarea de noi bresle divizate din cea a fierarilor: breasla săbierilor, breasla scutarilor, breasla arcarilor etc.
Importanţa breslei fierarilor în viaţa comunităţii a fost recunoscută prin atribuţiile ce le-au fost date acestor meşteri. De pildă, în secolul al XIV-lea, fierarii, alături  de  aurari şi ţesători, trebuiau să apere un turn, iar în anul 1493 aveau în dotare şase  archebuze,
opt puşti de mână, 75 kg
de pulbere, 12 arbalete,
400 săgeţi pentru arbalete, două butoaie cu săgeţi pentru arc, două platoşe. După
două veacuri, fierarii aveau propriul lor turn de apărare şi contribuiau şi la apărarea Bastionului Soldisch, fierarul Lassel fiind unul dintre căpitani, alături de aurarul Gaspar şi ţesătorul Andrei.
Mai mult, fiecare meşter făurar era obligat să fie pregătit oricând de luptă. Astfel, în statutul fierarilor sibieni din anul 1514 se scria clar că pretendentul la titlul de meşter trebuia să facă dovada deţinerii unei arme.
Produsele create de fău­rarii sibieni au fost apreciate dincolo de zidurile cetăţii. De pildă, în colecţia Kunsthisto­rischen Museum din Viena se găsesc şase scuturi, care provin din colecţia arhiducelui Ferdinand de Tirol de la castelul Ambraz (Austria) şi care ar fi fost lucrate în Sibiu. Câteva din aceste scuturi au fost expuse la Budapesta în 1896, în cadrul expoziţiei Mileniul, ceea ce arată clar că ele prezintă o reală valoare istorică şi artistică. 
Tot de la făurarii sibieni a luat banul Calotă, după cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul, o sută de săbii  pentru a le trimite în Ţara Românească, arată Ioan Marian Ţiplic.  Săbiile sibiene erau de o tehnică superioară, solide, având imprimate pe teacă desene artistice ce uneori mai apăreau şi pe lamă. Şi tot în Ţara Româ­nească au ajuns un scut aurit şi două spade, lucrate la Sibiu şi dăruite de făurari lui Mircea Ciobanul, odată cu revenirea acestuia pe tron.

Pe strada Faurului, în apropierea Azilului exista încă din secolul al XIV-lea o baie publică, care mai târziu avea cadă şi era încălzită de o sobă uriaşă din cărămidă. Baia era alimentată cu apă printr-un canal din Lacul Kempel, desecat ulterior